Dragoș – Andrei Isbășoiu

Participând la slujbele Bisericii, observăm că acestea nu pot fi săvârşite fără folosirea unor obiecte liturgice, printre care se numără şi cădelniţa. Aceasta se foloseşte la tămâiere, act liturgic ce simbolizează rugăciunile credincioşilor către Dumnezeu. Cădelniţa sau căţuia este un mic recipient de metal unde sunt puse cărbunele şi tămâia, legat de trei sau patru lănţişoare care se unesc în partea de sus într-un mâner prins cu două belciuge pentru a fi ţinut de preot la momentele prevăzute de Tipic în rânduielile sfintelor slujbe.
Cădelniţa nu a apărut într-un anumit moment din istoria Bisericii, întrebuinţarea acesteia regăsindu-se în serviciul liturgic pe care cultul creştin l-a moştenit din perioada Vechiului Testament, timp în care se foloseau tămâia şi cădirile. Acest obiect aminteşte de altarul tămâierii din Cortul Mărturiei şi apoi din Templu, pe care era adusă permanent jertfa de tămâie lui Dumnezeu (cf. Ieşirea 30,1-8; Evrei 9,4). În primele veacuri creştine, informaţii referitoare la cădelniţă se găsesc în Constituţiile Apostolice (în cadrul acestei scrieri, fecioarele din comunităţile bisericeşti sunt comparate cu cădelniţele), la pelerina Egeria, la Sfântul Efrem Sirul sau la Sfântul Ambrozie al Milanului.
Primele cădelniţe erau căţui din argilă, ceramică sau metal, cu sau fără mâner, folosirea acestora sub forma simplă fiind condiţionată de prigoanele împotriva creştinilor. După pacea Bisericii, au continuat să-şi păstreze vechea formă, dar au fost confecţionate din materiale mai de preţ. Astfel, în secolul al VI-lea se întâlnesc documente care menţionează existenţa unor cădelniţe făcute în întregime din aur şi împodobite cu pietre scumpe. Unele cercetări arată că forma actuală a cădelniţei datează din secolul al XII-lea.
Pe lângă toate aceste date istorice, trebuie reţinută tâlcuirea Sfântului Gherman al Constantinopolului referitoare la cădelniţă. Aceasta simbolizează omenitatea Mântuitorului, focul, dumnezeirea, iar fumul de tămâie, mireasma Duhului Sfânt. De aceea, cădelniţa trebuie privită nu doar ca un obiect necesar slujirii, ci şi ca un obiect prin care I se aduce Domnului jertfă de tămâie împletită cu jertfa inimii.