Mi se pare ingenioasă şi practică inventarea acelei bucăţi de material de pe bordul maşinii pe care ne putem pune telefonul, fără să riscăm să îl pierdem pe jos din cauza vreunei gropi în asfalt sau al unui viraj luat ca la raliu. I-am spus asta şi şoferului alături de care mergeam spre o slujbă de pomenire, remarcând, de asemenea, şi evlavia lui: pe acest covoraş aderent, chipul Maicii Domnului îi binecuvânta pe pasageri. Mi-am dat seama că e Maica Domnului, nu pentru că i-aş fi văzut chipul, telefonul acela cât o paletă de ping-pong nu mă lăsa, ci pentru că am alăturat un detaliu de imagine şi un fragment de scris de dedesubt. Da, exact ca într-un puzzle, pentru că, trebuie să spun şi asta, toată partea din faţă a maşinii era un fel de puzzle, cu vreo 14 mătănii coborând de la oglinda retrovizoare şi cu parbrizul aglomerat cu iconiţe de plastic şi hârtie, poze cu mănăstiri şi punguţe cu pământ, mir şi târnoseală, astfel încât, din spate, mi-am creat tabloul unui ochi de sticlă scăpat sfinţirii, o gaură de geam prin care şoferul se străduia să ghicească traseul spre cimitir, fără să agaţe vreun biciclist sau să plonjăm printr-un arţar din cauza vreunei dale de beton. Prin ochiul acela de sticlă, m-am rugat să ajungem cu bine la destinaţie şi să pot să vă relatez acestea. Toate în legătură cu Duminica de faţă, a 21-a după Rusalii, în care îi cinstim şi pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787.
Evenimentul este considerat de unii teologi ultima mare biruinţă a ortodoxiei împotriva ereziilor, cei 365 de Părinţi prezenţi fiind cinstiţi de Biserică încă din secolul IX ca eroi ai creştinătăţii, ca unii care au restabilit cultul icoanelor, dar au şi întărit hotărârile Sinoadelor precedente. Acum s-a formulat şi modul de cinstire a icoanelor: „Împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi: cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a iubi prototipurile [icoanelor] şi a le da cuvenita sărutare şi cinstita închinare” (Tomosul sinodal).
Ei bine, acum să ne gândim dacă noi aplicăm întocmai aceste rânduieli. Ne ajută icoanele să ne ridicăm gândul la persoana reprezentată pe ea? Aşa spunea Sf. Vasile cel Mare, „cinstirea icoanei se ridică la persoana reprezentată”. Nu, de multe ori nici nu ştim ce reprezintă, cine sunt sfinţii respectivi sau ce au făcut. Îi avem mereu în faţa noastră? Nu, ori este telefonul pe faţa lor, ori sunt în spatele uşii de la bucătărie, ori culcaţi printr-un dulap, neîndurându-ne să dăm găuri în pereţii de un alb imaculat care ne creează senzaţia de spital, dar nu de spital spiritual, ci de antecameră de tratare a fricilor, frustrărilor şi răutăţilor noastre somatizate şi nedescifrate, pentru că nu ai ce să descifrezi pe un perete gol, nu?, şi nici nu poţi primi răspunsuri de la un perete gol, nu?, iar zeul acela african mic din marmură neagră poate fi simpatic pentru tine, dar nu crezi că îi jigneşte pe cei care înainte de 787 au murit iubind icoanele şi dorind să fie ele în faţa noastră, nu idoli muţi şi fără legătură cu viaţa ta?
Icoanele îmbogăţesc şi însufleţesc o casă. Aşezaţi icoanele la loc de cinste. Puneţi-vă în casă icoanele ocrotitorilor, ale sfinţilor familiei! Apoi, nu uitaţi de hramul familiei, primit la Cununie. Luaţi-i aproape pe sfinţii pe care îi veneraţi în biserica unde mergeţi mereu. În caz că vă voi vizita, va trebui să îi găsesc pe Sf. Dimitrie, Sf. Haralambie, Sf. Pantelimon, Sf. Nicanor, Sf. Antipa, Sf. Iuda în altarul dumneavoastră nu-i aşa? Oferiţi icoane celor dragi! Dăruiţi şi celor care au nume de sfinţi mai puţin cunoscuţi (ştiţi că azi e Sf. Zinaida, iar pe 19 octombrie Sf. Cleopatra?).
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea despre egalitatea dintre cuvântul propovăduit şi icoană, numind icoana mijloc de aducere aminte şi cinstire a sfinţilor. Să fim atenţi cu sfinţitele chipuri şi să avem grijă unde le punem şi cum le tratăm. Evlavia nu înseamnă kitsch şi exces, dragostea nu se traduce prin aglomerare şi necunoaştere. Sau, ca să revin la episodul de la început, icoana e fereastră spre Dumnezeu, nu bucată de parbriz sufocată de iconiţe prin care ghicesc traficul.

Pr. Mihai Gojgar

Articolul face parte din Nr. 85 al Revistei Dimitrios