Ana-Cristina ŢURLEA (articol apărut în nr. 110 al Revistei Dimitrios)

Pentru mulţi tineri, printre care şi enoriaşi ai Bisericii „Sfântul Dumitru-Poştă”, luna octombrie este asociată cu începutul anului universitar. Boboc sau nu, la licenţă sau master, fiecare student aşteaptă nerăbdător noul an universitar. Pentru mine, însă, lucrurile stau puţin diferit. Pe de-o parte, încep anul II ca doctorand la Facultatea de Matematică şi Informatică din cadrul Universităţii din Bucureşti, iar pe de altă parte, urmează un nou an ca asistent universitar în cadrul aceleiaşi facultăţi.

Începând să predau încă din anul II de Master, trecerea din fața catedrei în spatele acesteia a fost destul de bruscă. Deşi am avut puține ore la început, experienţa a fost frumoasă, motivându-mă să îmi doresc să predau mai mult. Astfel, după terminarea studiilor masterale m-am înscris, fără să stau prea mult pe gânduri, la admiterea la doctorat, urmând ca în câteva luni să candidez la concursul pentru ocuparea unui post de asistent universitar. Şi aşa am ajuns să fiu simultan şi student (doctorand) şi cadru didactic (asistent universitar). Emoţiile prezentării proiectelor în calitate de student în faţa profesorului, s-au transformat în emoţiile prezentării suportului de laborator în faţa studenţilor. Diferenţa destul de mică de vârstă dintre mine şi studenţi şi atitudinea mea prietenoasă au creat un mediu plăcut, relaxant, atât pentru mine, cât şi pentru ei. Ştiind cât de importantă este comunicarea dintre student şi cadru didactic, am încercat să fiu deschisă în fața studenților şi să le vin în ajutor ori de câte ori au avut nevoie. Mereu am apreciat acei profesori dedicaţi meseriei, care, pe lângă dorinţa de a-şi împărtăşi cunoştinţele, au făcut tot posibilul să ne ajute să asimilăm cât mai multe informaţii, dar să ne şi formeze ca oameni, ei rămânând pentru mine un exemplu în cariera mea universitară. Încerc să îi încurajez pe toţi şi îi îndemn să dea tot ce pot în ceea ce fac. Până acum, am învăţat multe lucruri de la profesori, acum a venit momentul să învăţ de la studenţii mei. Am cunoscut oameni dintr-o altă perspectivă.

Pe zi ce trece îmi place tot mai mult ceea ce fac.

Bunul Dumnezeu să fie alături de toţi studenţii în noul an universitar, să îi lumineze şi să le dea spor la învăţat, iar tuturor cadrelor didactice să le dea putere de muncă şi răbdare.

Teodora ŢURLEA (articol apărut în nr. 110 al Revistei Dimitrios)

Să fii student la medicină, în primul rând, e un dar. Spun asta pentru că ai şansa de a cunoaşte şi înţelege fiinţa umană în toată complexitatea ei. Acesta este primul lucru pe care l-am învăţat când am intrat la facultate, că omul trebuie înţeles ca un ansamblu: trup, psihic şi suflet. Nu poţi vindeca total o persoană dacă ignori vreunul dintre aceste elemente.

Din nefericire, am observat lipsa de interes a colegilor mei şi, mai trist, a profesorilor asupra sufletului, excluzându-l complet, adesea. Cred că acesta este un mod de a se detaşa de anumite greutăţi, de anumite întrebări, dar, procedând astfel, îşi pierd darul, devin asemenea unor mecanici ce caută să mai repare, să mai aducă mici îmbunătăţiri. Ori omul nu este doar un aparat şi oricât s-ar vrea a crede că nu a existat un Creator, niciun inginer nu ar putea crea un asemenea complex de sisteme ce interacţionează între ele şi au capacitatea de a se adapta condiţiilor variate de mediu. Mi s-a părut trist să mergem la sala de disecţii şi să privim trupurile neînsufleţite ca un obiect de studiu, ca un atlas, pe care îl răsfoieşti în perioada examenelor şi apoi, îl uiţi într-un colţ.

În al doilea rând, să fii student la medicina înseamnă să fii un luptător. Trebuie să ştii de la început, când ai plecat de acasă, mai ales dacă mai vii şi din provincie, să îţi pui în bagaj şi mult curaj. Trebuie să fii înarmat cu răbdare, dăruire, prudenţă şi peste toate să pui dragoste, restul se vor adăuga pe parcurs.

Primul an a fost, iniţial, şocant şi prin asta nu mă refer la cantitatea de informaţii, la examenele ce nu mai păreau că se vor termina, la ritmul rapid în care trecea fiecare zi, fiecare săptămână. Nu. Cel mai tulburător a fost contactul direct cu moartea. Însă şi acest lucru face parte din dar pentru că îţi oferă o altă perspectivă asupra vieţii, îţi dai seama cât de firav este omul. Dar prea puţini ştim un lucru: în fiecare clipă noi murim, pentru că, practic, între două bătăi ale inimii trupul nostru este mort, suntem zero, iar Dumnezeu este acolo şi menţine mecanismul viu. Deci, dacă este aşa, cum putem avea vreo îndoială referitoare la Înviere? M-a pus pe gânduri faptul că, adesea, vedem, dar nu vrem să înţelegem.

Acum, aştept cu nerăbdare să îmi continui călătoria în noul an universitar ce abia a început pentru a descoperi tainele ființei umane.

Daniel JORA (articol apărut în nr. 109 al Revistei Dimitrios)

În calitate de mitropolit al Țării Românești, în urma unei descoperiri dumnezeiești, de ziua Sfintei Mucenițe Agata (5 februarie), Sfântul Antim începe zidirea mănăstirii cu hramul „Toți Sfinții”, a cărei construcție  a fost ridicată între anii 1713-1715. Locul pe care urma să fie ridicată biserica mănăstirii a fost primit gratuit  din partea boierului Drăguşin Merișanu, iar schițele arhitectonice au fost realizate de ctitorul mănăstirii (www.manastireaantim.ro). În incinta complexului monahal au funcționat și două tipografii, una românească, cealaltă, grecească.

În ceea ce privește administrarea bunurilor mănăstirii și activitatea social-filantropică, Sfântul Antim a alcătuit și un testament care poartă titlul „Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților, adecă Capete 32, întru carele să cuprind toată chiverniseala mănăstirii și rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pre an la săraci și la lipsiții din venitul casei”.

Amintim, succint, doar câteva dispoziții din mai sus-amintitul testament: a) din patru în patru ani să fie întreținuți câte trei copii săraci, între 10 și 15 ani; b) cei care doreau să se facă preoți erau învățați carte și alte rânduieli bisericești; c) erau plătite înmormântările oamenilor săraci; d) în fiecare sâmbătă și duminică se ajutau cu bani cei din temniță; e) se cumpărau haine la câte trei oameni săraci și trei fete sărace în fiecare an, în Joia Paștilor; f) tinerii care doreau să se însoare primeau ajutor bănesc etc. Testamentul prevedea și un blestem pentru tipograful care nu s-ar îngriji să aibă ucenici pe care să-i formeze.

Până acum am prezentat câteva aspecte văzute din viața Sfântului Antim, dar, în continuare, vă invităm să vedem împreună cum rezonau lucrurile în sufletul său. De ce e așa de importantă construcția unei biserici pentru un om care e preocupat mereu de starea lui sufletească înaintea lui Dumnezeu? Amintim și de faptul că Antim Ivireanul a avut mulți dușmani, mai mult, a fost ucis în urma intrigilor de la Curte. Psalmistul David ne poate oferi răspunsul la această întrebare:

„Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumusețea Domnului” (Psalmi 26, 7-8). De ce ar dori cineva să frecventeze atât de des biserica,  încât să se poată spune despre el că e „de-al casei” și parcă locuiește în biserică?

În Psalmul 72, David îi invidiază pe cei păcătoși pentru că sunt în pace, nu au necazuri, mai mult, sunt puternici când lovesc, nu au parte de osteneli și nu suferă bătăi de bice. Foarte interesante cuvinte! Psalmistul, omul după inima lui Dumnezeu (I Samuel 13, 14), e secularizat și aproape îi pare rău de toată osteneala pe care a făcut-o pentru a fi pe placul lui Dumnezeu.

Termenul „secularizare” provine din latinescul „saeculum” și înseamnă „secol”, „veac” sau „lume”. A fi secularizat înseamnă a gândi realitatea folosind doar repere orizontale, materialiste, în plan creat, fără a face apel la Dumnezeu, altfel spus, fără a căuta soluții transcendente pe verticală. Textul „Vino (Duhule Sfinte) și Te sălășluiește întru noi” din rugăciunea „Împărate Ceresc”, și, în general, orice rugăciune, îi aduce omului o perspectivă duhovnicească asupra vieții, astfel încât Îl vede pe Dumnezeu în mod concret în viața sa. Secularizarea nu e un proces care se derulează în exteriorul nostru, ci începe din interior, din cauza lipsei rugăciunii, așa cum spunea Părintele Nicolae Achimescu. Creștinii ortodocși care nu se mai roagă ajung oameni secularizați.

„Nebunie este să [se] judece omenește despre lucrurile divine și să [se] înlocuiască în lume supranaturalul și divinul cu rațiunea în locul credinței” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Dumnezeu ne pune în atenție faptul că „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre” (Isaia 55, 8) și bietul psalmist înțelege că Altcineva are soluția: „Şi mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea. Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi” (Psalm 72, 16-17). Nu faptul că a intrat în Templu, ca simplu vizitator, îi aduce psalmistului rezolvarea problemelor, ci rugăciunea îi luminează mintea pentru a înțelege.

Monica DAMIAN (articol apărut în nr. 109 al Revistei Dimitrios)

Sfinte Părinte Ierarhe Antim, după vrednicie ai fost rânduit păstor și învățător al turmei celei cuvântătoare și cu înțelepciune dumnezeiască revărsând râurile sfintelor tale cuvinte, viața ți-ai pus-o pentru păstoriții tăi și cununa muceniciei ai dobândit de la Hristos Dumnezeu – pe care roagă-L, Sfinte Părinte Ierarhe Antim, să dăruiască pace și mare milă celor ce săvârșesc sfântă pomenirea ta.

Cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui slujitor al Bisericii, anul 2016 este declarat Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română.

Născut în jurul anului 1650, fiul lui Ioan și al Mariei, Mitropolitul Antim este de origine georgiană (din Iviria, Georgia de astăzi), fapt pus în evidență de Pisania Mănăstirii „Sfântul Antim” din București: Biserica aceasta cu hramul Toți Sfinții/S-a făcut cu vrerea lui Dumnezeu […] De către arhipăstorul Antim al Ungrovlahiei /Cel din Ivir, dar și  de modalitatea ierarhului de a se semna pe cărțile tipărite de el: „Antim Ivireanul” sau „Antim, georgian de neam” sau „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”.

Din lucrarea Revoluțiile Valahiei a lui Anton-Maria Del Chiaro, aflăm că numele de botez al sfântului era Andrei: „I se ridică şi dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele său laic, Andrei”. La 16 ani, a fost răpit și luat în robie de turci, apoi, vândut ca sclav la Constantinopol. Ulterior, a fost eliberat de Patriarhul Ierusalimului, Dositei Nottara, care l-a tuns în monahism cu numele Antim. Viețuind în apropierea Patriarhiei Ecumenice, a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, limbile greacă, arabă și turcă.

Venind egumen al Mănăstirii Cetățuia din Iași, învață meșteșugul tiparului de la Episcopul Mitrofan al Hușilor. În anul 1690 la inițiativa Patriarhului Dositei, inițiativă susținută și de domnitorii Șeban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, Antim vine în Țara Românească pentru a începe activitatea de tipografie a cărților de cultură și de cult. Astfel, în anul 1691 devine conducătorul tipografiei domnești din București.

După cinci ani, este numit stareț al Mănăstirii Snagov, unde își continuă activitatea de tipărire a cărților și, în același timp, dă dovadă de o bună administrare a patrimoniului Bisericii, fapt evidențiat de Nicolae Iorga: „Snagovul era într-o stare proastă. Cu venirea ca egumen a lui Antim Ivireanul, pământul dădu mai mult, oamenii îşi făcură mai deplin datoria iar mai bine decât toţi Antim însuşi”. În 1699 îl trimite pe unul din ucenicii săi în țara natală în vederea înființării unei tipografii, unde au fost tipărite mai multe cărți în limba georgiană.

În anul 1705 este ales episcop al Râmnicului, iar după trei ani este înscăunat mitropolit al Țării Românești. În această funcție înființează, ca și la Râmnicu Vâlcea, o tipografie la Târgoviște. Printre activitățile sale se numără și restaurarea și înfrumusețarea sfintelor locașuri, dintre care amintim mănăstirile: Strehaia, Surpatele, Cozia, Govora.

Pe durata a 25 de ani  Sfântul Antim a tipărit 63 de cărți, dintre care 39 sunt lucrate de el însuși. Dintre cele mai remarcabile titluri, menționăm: Slujba Sfintei Parascheva și a Sfântului Grigorie Decapolitul (1692), Psaltirea (1694), Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698), Învățături creștinești (1700), Liturghierul și Evhologhionul (1706), Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței (1705), Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710), Octoihul (1712), Ceaslovul (1715).

O altă lucrare a Sfântului Antim este traducerea a numeroase cărți bisericești din limba greacă, o parte din formulele liturgice fiind folosite și azi, așa cum le-a lăsat el. Iată ce scrie ierarhul în prefaţa unei cărţi: „românii noştri în biserică stau ca boii, neînţelegând ce se citeşte şi ce se cântă şi ies din biserică fără nici un folos, am hotărât a preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră şi a le da la lumină!“. Printre lucrările tipărite, au rămas și câteva manuscrise, din care și cea mai valoroasă operă a sa, Didahiile, conținând 28 de predici la diferite sărbători și șapte cuvântări ocazionale, operă ce îl așează printre cei mai mari oratori bisericești. „De n-ați știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câți sunt în Țara Românească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță afară de păgâni și de cei ce nu sunt de o lege cu noi”, afirma Sfântul Antim la momentul înscăunării ca mitropolit, subliniind, astfel, misiunea lui de a îndruma pe calea mântuirii pe toți credincioșii. Înțelegând nevoile duhovnicești ale societății românești, Sfântul Antim este primul care cuvântează, înlocuind, astfel, cazaniile (ce cuprindeau explicarea textelor evanghelice în linii generale) cu o „predică vie… de o înălțime și o reală frumusețe stilistică” (Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, p.414).

Ctitorirea Mănăstirii cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” între anii 1713-1715, numită și Mănăstirea „Sfântul Antim”, reprezintă „rodul ostenelilor mele cele multe”, așa cum scria ierarhul în „Aşezământul Mănăstirii” (testamentul).  În timpul șederii la mănăstire, Sfântul Antim a arătat iubire milostivă față de semenii aflați în nevoie, precum ni se descoperă în textul scripturistic de la Matei 25, 35: „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit”.

Acuzat că a uneltit împotriva asupririi turcești, Mitropolitul Antim a fost arestat în primăvara anului 1716, urmând să fie caterisit pe nedrept și condamnat la exil în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. Însă, nu a apucat să-și ispășească pedeapsa, întrucât a fost ucis de ostașii turci pe drumul ce ducea spre mănăstire. Trupul a fost aruncat în apele Tungiei, un afluent al râului Mariţa, lângă Adrianopol.

După 250 de ani Patriarhia Ecumenică a ridicat caterisirea, iar în anul 1992 a fost proclamată canonizarea Sfântului Antim Ivireanul, cu ziua de prăznuire pe 27 septembrie.

Cărturar, tipograf, predicator, ctitor, sculptor, pictor, cleric, mitropolitul de origine georgiană a avut un rol însemnat în dezvoltarea culturii românești prin introducerea limbii materne în cărțile bisericești, fiind numit și „ctitor al limbii liturgice româneşti şi fondator al limbii române literare”.

Sfântul Ierarh ANTIM IVIREANUL

Nu plângeţ, că n-au murit, ci doarme.” Aşa au zis Fiiul lui Dumnezeu, când au văzut moartă în pat pre fata lui Iair, mai marele Sinagogului. Şi aşa zic şi eu cătră înţelepţiia voastră, blagosloviţilor ascultători şi cătră dumneata (cutarele) şi cătră célialalte iubite rudenii, carii cu tânguiri şi cu lacrămi vă întristaţ împreună, pentru această de bun neam şi cinstită cocoană carea s-au odihnit în Domnul.

„Nu plângeţi, că n-au murit, ce doarme.” Fericitul ei sfârşit iaste adormire, iar nu moarte. Drept acéa nu cére de la voi lacrămi, nu pohtéşte suspinuri, nu priiméşte întristăciune, nici plângere. Vrédnici de plâns sânt limbile, că n-au credinţă, jidovii, că n-au botez, ereticii, că sânt despărţit din braţele biséricii; pentru căci aceştea adevărat mor, aceştea iau vécinica moarte, precum zice fericitul Pavel, la al şaselea cap, cătră romani: „Că cel ce au murit păcatului, au murit odată.”

Iar o cocoană creştinească, ca aceasta, ce s-au născut în baia sfântului botez, ce au supt laptele credinţii, ce s-au hrănit în casa învăţăturii dumnezeescului dar, ce s-au întemeiat cu putérea cinstitelor taini, ce era îngrădită cu bunătăţi, cu faceri de bine, cu lucruri plăcute lui Dumnezeu, una ca aceasta adevărat, n-au murit, ci doarme. Aşa ni-o adeverează nemincinoasa gura lui Hristos la sfânta Evanghelie: „Cela ce créde întru mine nu va muri în véci.” Şi de vréme ce credinciosul nu moare, iaşte lucru adevărat că sfârşitul lui nu iaste moarte, ce adormire. O mărturiséşte marele Vasilie la cuvântul ce face asupra morţii: „Moartea drepţilor iaste (zice) adormire.” Şi iarăş, la molitvele Rusaliilor: „Că nu iaste, Doamne, moarte robilor tăi, când eşim noi din trup şi venim la tine, Dumnezeul nostru, ce schimbare dentru céle mai cu grijă la céle mai fericite şi la céle mai vésele şi la odihnă şi la bucurie.”

Şi adevărat, cât iaste de dulce această adormire şi cu cât iaste mai dorită decât adormirea cea firească, de toate zilele. La adormirea cea firească rămâne omul fărʼde simţire: nu véde, nu aude, nu cunoaşte, să uită pre sine, uită pre fiii lui, pre rudenii, pre priiateni, rămâne lipsit de toate răsfăţările vieţii şi de lumina aceştii lumi.

Iar la adormirea ceastă de pă urmă o, cât să bucură, cât să răsfaţă şi cât înviiază, în loc de a-ş piiarde lumina. Îş deşchide mai vârtos uşa ceriului, a luminii ce adevărate. O zice Isaia la al noaolea cap: „Celor ce lăcuesc în locul şi umbra morţii, lumină îi va lumina pre ei.” În loc de a să lipsi de răsfăţări şi de bogăţii, câştigă frumoseţile, carele pot singure să sature toate pohtele lui. O adeverează David, la Psalomul 16: „Sătura-mă-voiu când mi să va arăta mărirea ta.” În loc de a rămânea de cunoştinţa rudeniilor şi a priiatenilor, între strălucirile luminii cei neapropiiate, véde, în toate zilele, şi pre părinţi şi pre fii şi verice alt au avut dorit în lume. O mărturiséşte marele Pavel cătră corinthéni în 13 capete: „Acum cunosc din parte, iar atuncea voiu cunoaşte, precum şi cunoscut sânt.”

Şi de vréme ce aici, după adormirea cea firească, să întoarce iară omul la osteneli, la scârbe, la supărări, la patemi, acolo, după adormirea cea de pe urmă, caré o numim noi a morţii, tréce din scârbă la bucurie, din stricăciune întru nestricăciune, din oraşul lacrămilor la locul veseliei, din turburarea vieţii la adăpostirea cea lină a mântuirii, din patimile Eghipetului în pământul cel fericit al făgăduinţei, din robiia lumii la mântuirea ceriului, din petrecaniia omenească, în ceata fericiţilor îngeri. Şi ce altă norocire iaste mai mare, decât aceasta? Ce altă adormire mai dorită, decât adormirea morţii?

Drept acéia zice şi Duhul Sfânt la Eclisiastul, în 7 capete: „Mai bună e zioa morţii, decât zioa naşterii, că naşterea iaste începutul durerilor, iar moartea iaste începutul vieţii cei fericite.”

Drept acéia zic iară: „Nu plângeţ că n-au murit, ci doarme”, şi cu mine împreună vă zice şi cel cu rostul de aur, Ioan: „Să cuvine la moarte să ne bucurăm, iară să nu plângem.” Şi pricina iaste, zice sfântul: „De va fi tânăr, s-au mântuit curând din milocul rélelor, iar de va fi bătrân, acéia ce i să părea mai dorită a fi, cu saţiu luându-l, s-au dus.”

Şi noi, de nu vărsăm lacrămi niciodată, când ruda sau priiatenul doarme, ci mai vârtos liniştim, tăcem şi ne nevoim ca să nu-i dăm vreo supărare, măcar că ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare „sfârşitul a unii zile”, precum zice dumnezeescul Zlatoust, dară pentru ce să le vărsăm pentru cei morți? Pentru ce să ne întristăm de sfârşitul vieţii fraţilor noştri, ce să odihnesc în Domnul, ce să veselesc în slava cerească, ce lăcuesc în lăcaşurile celor vii? Adevărat, moartea, ca o nemilostivă ce iaste, au secerat fărʼde vréme pre această floare aleasă şi au răpit prea timpuriu podoaba, frumuséţia neamului femeesc.

Iar pentru aceasta nici lacrămile, sânt cu cale, nici întristarea cu dreptate. Că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, decât acela ce cu mare linişte, fărʼde vânt, călătoréşte, aşa mai fericit iaste şi cela ce fără vréme, de moarte grabnică să mută la liniştea dumnezeeştii fericiri. Zice înţeleptul Solomon: „Sfârşindu-se preste puţin, au plinit ani mulţi, că plăcut era Domnului sufletul lui.” Au stătut cu bună mulţemită la Dumnezeu şi sufletul aceştii cinstite cocoane, pentru multa ei credinţă, pentru bunătăţile ei céle creştineşti, pentru curăţeniia cea fărʼde asemânare, pentru cuceriia cea mare, la céle dumnezeeşti.

Drept acéia s-au sfârşit preste puţin, pentru ca să câştige rodurile lucrurilor ei, celor plăcute lui Dumnezeu sau, să zic mai bine, s-au sfârşit preste puţin pentru ca să câştige zilele ei şi să-ş facă viaţa ei vécinică.

O pasăre, ce să numéşte finix, de ce să săvârşeşte fărʼde vréme de acéia mai mult îş adaoge zilele vieţii lui, pentru căci moartea îi înoiaşte viaţa şi-i dăruiaşte ani mai mulţi. Deci această cocoană, de ar fi murit pentru ca să se săvârşească, ar fi fost vrednic de plâns sfârşitul ei, pentru căci s-ar fi pierdut un chip minunat ca acesta al darurilor şi al bunătăţilor. Dară de vréme ce s-au săvârşit pentru ca să trăiască în véci, pentru ca să se bucure, împreună cu îngerii, pentru ca să se nască de a doa ora, în ceriu, ca finixul, ce trebuesc lacrămele? Să cuvine (zice fericitul Pavel) acest trup stricăcios să se îmbrace cu nestricăciune şi acest muritoriu să se îmbrace cu nemurirea. Încetează, drept acéia, jalea, săvârşască-se întristăciunea, că n-au murit, ce doarme.

Şi precum zicea apostolii cătră Hristos pentru Lazar, aşa zic şi eu pentru dânsa: „De-au adormit, mântui-să-va.” Va aşăza, fără de nici un prepus, marele Dumnezeu sufletul ei cel creştinesc în sânul lui Avraam şi al lui Isac şi al lui Iacov, în lăcaşurile celor vii, în corturile celor drepţi, unde strălucéşte lumina cea de pururea a dumnezeeştii lui mărire.

Şi de vréme ce între célialalte faceri de bine sânt folositoare cérerile sfintei besérici şi rugăciunile celor credincioş, pentru ca să câştige fieştecare creştin fericirea cea neschimbată, pentru aceasta vă pohtesc pre toţ, preasfinţiților arhierei, cuvioşilor ieromonaşi, cucérnicilor preoţ, cinstiţilor boiari şi pre tot norodul ce vă aflaţ de faţă, să ziceţ, cu un glas şi cu o inimă, toţ deodată, Dumnezeu să o iarte şi să o fericească, pentru ca să învrednicească şi ia şi noi toţi (când va fi voia lui Dumnezeu) să ne veselim împreună întru împărăţiia ceriului, unde iaste viaţa fărʼde moarte şi mărirea nedescoperită şi bucurie nestătătoare şi vécinică. Amin.

Antim Ivireanul, Didahii. Ed.: Antim Ivireanul, Opere, ed. G. Ştrempel, Bucureşti, 1997, p. 3–210. Localizare: Ţara Românească; p. 188-192