Monica DAMIAN (articol apărut în nr. 109 al Revistei Dimitrios)

Sfinte Părinte Ierarhe Antim, după vrednicie ai fost rânduit păstor și învățător al turmei celei cuvântătoare și cu înțelepciune dumnezeiască revărsând râurile sfintelor tale cuvinte, viața ți-ai pus-o pentru păstoriții tăi și cununa muceniciei ai dobândit de la Hristos Dumnezeu – pe care roagă-L, Sfinte Părinte Ierarhe Antim, să dăruiască pace și mare milă celor ce săvârșesc sfântă pomenirea ta.

Cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui slujitor al Bisericii, anul 2016 este declarat Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română.

Născut în jurul anului 1650, fiul lui Ioan și al Mariei, Mitropolitul Antim este de origine georgiană (din Iviria, Georgia de astăzi), fapt pus în evidență de Pisania Mănăstirii „Sfântul Antim” din București: Biserica aceasta cu hramul Toți Sfinții/S-a făcut cu vrerea lui Dumnezeu […] De către arhipăstorul Antim al Ungrovlahiei /Cel din Ivir, dar și  de modalitatea ierarhului de a se semna pe cărțile tipărite de el: „Antim Ivireanul” sau „Antim, georgian de neam” sau „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”.

Din lucrarea Revoluțiile Valahiei a lui Anton-Maria Del Chiaro, aflăm că numele de botez al sfântului era Andrei: „I se ridică şi dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele său laic, Andrei”. La 16 ani, a fost răpit și luat în robie de turci, apoi, vândut ca sclav la Constantinopol. Ulterior, a fost eliberat de Patriarhul Ierusalimului, Dositei Nottara, care l-a tuns în monahism cu numele Antim. Viețuind în apropierea Patriarhiei Ecumenice, a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, limbile greacă, arabă și turcă.

Venind egumen al Mănăstirii Cetățuia din Iași, învață meșteșugul tiparului de la Episcopul Mitrofan al Hușilor. În anul 1690 la inițiativa Patriarhului Dositei, inițiativă susținută și de domnitorii Șeban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, Antim vine în Țara Românească pentru a începe activitatea de tipografie a cărților de cultură și de cult. Astfel, în anul 1691 devine conducătorul tipografiei domnești din București.

După cinci ani, este numit stareț al Mănăstirii Snagov, unde își continuă activitatea de tipărire a cărților și, în același timp, dă dovadă de o bună administrare a patrimoniului Bisericii, fapt evidențiat de Nicolae Iorga: „Snagovul era într-o stare proastă. Cu venirea ca egumen a lui Antim Ivireanul, pământul dădu mai mult, oamenii îşi făcură mai deplin datoria iar mai bine decât toţi Antim însuşi”. În 1699 îl trimite pe unul din ucenicii săi în țara natală în vederea înființării unei tipografii, unde au fost tipărite mai multe cărți în limba georgiană.

În anul 1705 este ales episcop al Râmnicului, iar după trei ani este înscăunat mitropolit al Țării Românești. În această funcție înființează, ca și la Râmnicu Vâlcea, o tipografie la Târgoviște. Printre activitățile sale se numără și restaurarea și înfrumusețarea sfintelor locașuri, dintre care amintim mănăstirile: Strehaia, Surpatele, Cozia, Govora.

Pe durata a 25 de ani  Sfântul Antim a tipărit 63 de cărți, dintre care 39 sunt lucrate de el însuși. Dintre cele mai remarcabile titluri, menționăm: Slujba Sfintei Parascheva și a Sfântului Grigorie Decapolitul (1692), Psaltirea (1694), Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698), Învățături creștinești (1700), Liturghierul și Evhologhionul (1706), Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței (1705), Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710), Octoihul (1712), Ceaslovul (1715).

O altă lucrare a Sfântului Antim este traducerea a numeroase cărți bisericești din limba greacă, o parte din formulele liturgice fiind folosite și azi, așa cum le-a lăsat el. Iată ce scrie ierarhul în prefaţa unei cărţi: „românii noştri în biserică stau ca boii, neînţelegând ce se citeşte şi ce se cântă şi ies din biserică fără nici un folos, am hotărât a preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră şi a le da la lumină!“. Printre lucrările tipărite, au rămas și câteva manuscrise, din care și cea mai valoroasă operă a sa, Didahiile, conținând 28 de predici la diferite sărbători și șapte cuvântări ocazionale, operă ce îl așează printre cei mai mari oratori bisericești. „De n-ați știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câți sunt în Țara Românească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță afară de păgâni și de cei ce nu sunt de o lege cu noi”, afirma Sfântul Antim la momentul înscăunării ca mitropolit, subliniind, astfel, misiunea lui de a îndruma pe calea mântuirii pe toți credincioșii. Înțelegând nevoile duhovnicești ale societății românești, Sfântul Antim este primul care cuvântează, înlocuind, astfel, cazaniile (ce cuprindeau explicarea textelor evanghelice în linii generale) cu o „predică vie… de o înălțime și o reală frumusețe stilistică” (Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, p.414).

Ctitorirea Mănăstirii cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” între anii 1713-1715, numită și Mănăstirea „Sfântul Antim”, reprezintă „rodul ostenelilor mele cele multe”, așa cum scria ierarhul în „Aşezământul Mănăstirii” (testamentul).  În timpul șederii la mănăstire, Sfântul Antim a arătat iubire milostivă față de semenii aflați în nevoie, precum ni se descoperă în textul scripturistic de la Matei 25, 35: „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit”.

Acuzat că a uneltit împotriva asupririi turcești, Mitropolitul Antim a fost arestat în primăvara anului 1716, urmând să fie caterisit pe nedrept și condamnat la exil în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. Însă, nu a apucat să-și ispășească pedeapsa, întrucât a fost ucis de ostașii turci pe drumul ce ducea spre mănăstire. Trupul a fost aruncat în apele Tungiei, un afluent al râului Mariţa, lângă Adrianopol.

După 250 de ani Patriarhia Ecumenică a ridicat caterisirea, iar în anul 1992 a fost proclamată canonizarea Sfântului Antim Ivireanul, cu ziua de prăznuire pe 27 septembrie.

Cărturar, tipograf, predicator, ctitor, sculptor, pictor, cleric, mitropolitul de origine georgiană a avut un rol însemnat în dezvoltarea culturii românești prin introducerea limbii materne în cărțile bisericești, fiind numit și „ctitor al limbii liturgice româneşti şi fondator al limbii române literare”.

Sfântul Ierarh ANTIM IVIREANUL

Nu plângeţ, că n-au murit, ci doarme.” Aşa au zis Fiiul lui Dumnezeu, când au văzut moartă în pat pre fata lui Iair, mai marele Sinagogului. Şi aşa zic şi eu cătră înţelepţiia voastră, blagosloviţilor ascultători şi cătră dumneata (cutarele) şi cătră célialalte iubite rudenii, carii cu tânguiri şi cu lacrămi vă întristaţ împreună, pentru această de bun neam şi cinstită cocoană carea s-au odihnit în Domnul.

„Nu plângeţi, că n-au murit, ce doarme.” Fericitul ei sfârşit iaste adormire, iar nu moarte. Drept acéa nu cére de la voi lacrămi, nu pohtéşte suspinuri, nu priiméşte întristăciune, nici plângere. Vrédnici de plâns sânt limbile, că n-au credinţă, jidovii, că n-au botez, ereticii, că sânt despărţit din braţele biséricii; pentru căci aceştea adevărat mor, aceştea iau vécinica moarte, precum zice fericitul Pavel, la al şaselea cap, cătră romani: „Că cel ce au murit păcatului, au murit odată.”

Iar o cocoană creştinească, ca aceasta, ce s-au născut în baia sfântului botez, ce au supt laptele credinţii, ce s-au hrănit în casa învăţăturii dumnezeescului dar, ce s-au întemeiat cu putérea cinstitelor taini, ce era îngrădită cu bunătăţi, cu faceri de bine, cu lucruri plăcute lui Dumnezeu, una ca aceasta adevărat, n-au murit, ci doarme. Aşa ni-o adeverează nemincinoasa gura lui Hristos la sfânta Evanghelie: „Cela ce créde întru mine nu va muri în véci.” Şi de vréme ce credinciosul nu moare, iaşte lucru adevărat că sfârşitul lui nu iaste moarte, ce adormire. O mărturiséşte marele Vasilie la cuvântul ce face asupra morţii: „Moartea drepţilor iaste (zice) adormire.” Şi iarăş, la molitvele Rusaliilor: „Că nu iaste, Doamne, moarte robilor tăi, când eşim noi din trup şi venim la tine, Dumnezeul nostru, ce schimbare dentru céle mai cu grijă la céle mai fericite şi la céle mai vésele şi la odihnă şi la bucurie.”

Şi adevărat, cât iaste de dulce această adormire şi cu cât iaste mai dorită decât adormirea cea firească, de toate zilele. La adormirea cea firească rămâne omul fărʼde simţire: nu véde, nu aude, nu cunoaşte, să uită pre sine, uită pre fiii lui, pre rudenii, pre priiateni, rămâne lipsit de toate răsfăţările vieţii şi de lumina aceştii lumi.

Iar la adormirea ceastă de pă urmă o, cât să bucură, cât să răsfaţă şi cât înviiază, în loc de a-ş piiarde lumina. Îş deşchide mai vârtos uşa ceriului, a luminii ce adevărate. O zice Isaia la al noaolea cap: „Celor ce lăcuesc în locul şi umbra morţii, lumină îi va lumina pre ei.” În loc de a să lipsi de răsfăţări şi de bogăţii, câştigă frumoseţile, carele pot singure să sature toate pohtele lui. O adeverează David, la Psalomul 16: „Sătura-mă-voiu când mi să va arăta mărirea ta.” În loc de a rămânea de cunoştinţa rudeniilor şi a priiatenilor, între strălucirile luminii cei neapropiiate, véde, în toate zilele, şi pre părinţi şi pre fii şi verice alt au avut dorit în lume. O mărturiséşte marele Pavel cătră corinthéni în 13 capete: „Acum cunosc din parte, iar atuncea voiu cunoaşte, precum şi cunoscut sânt.”

Şi de vréme ce aici, după adormirea cea firească, să întoarce iară omul la osteneli, la scârbe, la supărări, la patemi, acolo, după adormirea cea de pe urmă, caré o numim noi a morţii, tréce din scârbă la bucurie, din stricăciune întru nestricăciune, din oraşul lacrămilor la locul veseliei, din turburarea vieţii la adăpostirea cea lină a mântuirii, din patimile Eghipetului în pământul cel fericit al făgăduinţei, din robiia lumii la mântuirea ceriului, din petrecaniia omenească, în ceata fericiţilor îngeri. Şi ce altă norocire iaste mai mare, decât aceasta? Ce altă adormire mai dorită, decât adormirea morţii?

Drept acéia zice şi Duhul Sfânt la Eclisiastul, în 7 capete: „Mai bună e zioa morţii, decât zioa naşterii, că naşterea iaste începutul durerilor, iar moartea iaste începutul vieţii cei fericite.”

Drept acéia zic iară: „Nu plângeţ că n-au murit, ci doarme”, şi cu mine împreună vă zice şi cel cu rostul de aur, Ioan: „Să cuvine la moarte să ne bucurăm, iară să nu plângem.” Şi pricina iaste, zice sfântul: „De va fi tânăr, s-au mântuit curând din milocul rélelor, iar de va fi bătrân, acéia ce i să părea mai dorită a fi, cu saţiu luându-l, s-au dus.”

Şi noi, de nu vărsăm lacrămi niciodată, când ruda sau priiatenul doarme, ci mai vârtos liniştim, tăcem şi ne nevoim ca să nu-i dăm vreo supărare, măcar că ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare „sfârşitul a unii zile”, precum zice dumnezeescul Zlatoust, dară pentru ce să le vărsăm pentru cei morți? Pentru ce să ne întristăm de sfârşitul vieţii fraţilor noştri, ce să odihnesc în Domnul, ce să veselesc în slava cerească, ce lăcuesc în lăcaşurile celor vii? Adevărat, moartea, ca o nemilostivă ce iaste, au secerat fărʼde vréme pre această floare aleasă şi au răpit prea timpuriu podoaba, frumuséţia neamului femeesc.

Iar pentru aceasta nici lacrămile, sânt cu cale, nici întristarea cu dreptate. Că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, decât acela ce cu mare linişte, fărʼde vânt, călătoréşte, aşa mai fericit iaste şi cela ce fără vréme, de moarte grabnică să mută la liniştea dumnezeeştii fericiri. Zice înţeleptul Solomon: „Sfârşindu-se preste puţin, au plinit ani mulţi, că plăcut era Domnului sufletul lui.” Au stătut cu bună mulţemită la Dumnezeu şi sufletul aceştii cinstite cocoane, pentru multa ei credinţă, pentru bunătăţile ei céle creştineşti, pentru curăţeniia cea fărʼde asemânare, pentru cuceriia cea mare, la céle dumnezeeşti.

Drept acéia s-au sfârşit preste puţin, pentru ca să câştige rodurile lucrurilor ei, celor plăcute lui Dumnezeu sau, să zic mai bine, s-au sfârşit preste puţin pentru ca să câştige zilele ei şi să-ş facă viaţa ei vécinică.

O pasăre, ce să numéşte finix, de ce să săvârşeşte fărʼde vréme de acéia mai mult îş adaoge zilele vieţii lui, pentru căci moartea îi înoiaşte viaţa şi-i dăruiaşte ani mai mulţi. Deci această cocoană, de ar fi murit pentru ca să se săvârşească, ar fi fost vrednic de plâns sfârşitul ei, pentru căci s-ar fi pierdut un chip minunat ca acesta al darurilor şi al bunătăţilor. Dară de vréme ce s-au săvârşit pentru ca să trăiască în véci, pentru ca să se bucure, împreună cu îngerii, pentru ca să se nască de a doa ora, în ceriu, ca finixul, ce trebuesc lacrămele? Să cuvine (zice fericitul Pavel) acest trup stricăcios să se îmbrace cu nestricăciune şi acest muritoriu să se îmbrace cu nemurirea. Încetează, drept acéia, jalea, săvârşască-se întristăciunea, că n-au murit, ce doarme.

Şi precum zicea apostolii cătră Hristos pentru Lazar, aşa zic şi eu pentru dânsa: „De-au adormit, mântui-să-va.” Va aşăza, fără de nici un prepus, marele Dumnezeu sufletul ei cel creştinesc în sânul lui Avraam şi al lui Isac şi al lui Iacov, în lăcaşurile celor vii, în corturile celor drepţi, unde strălucéşte lumina cea de pururea a dumnezeeştii lui mărire.

Şi de vréme ce între célialalte faceri de bine sânt folositoare cérerile sfintei besérici şi rugăciunile celor credincioş, pentru ca să câştige fieştecare creştin fericirea cea neschimbată, pentru aceasta vă pohtesc pre toţ, preasfinţiților arhierei, cuvioşilor ieromonaşi, cucérnicilor preoţ, cinstiţilor boiari şi pre tot norodul ce vă aflaţ de faţă, să ziceţ, cu un glas şi cu o inimă, toţ deodată, Dumnezeu să o iarte şi să o fericească, pentru ca să învrednicească şi ia şi noi toţi (când va fi voia lui Dumnezeu) să ne veselim împreună întru împărăţiia ceriului, unde iaste viaţa fărʼde moarte şi mărirea nedescoperită şi bucurie nestătătoare şi vécinică. Amin.

Antim Ivireanul, Didahii. Ed.: Antim Ivireanul, Opere, ed. G. Ştrempel, Bucureşti, 1997, p. 3–210. Localizare: Ţara Românească; p. 188-192

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR (articol apărut în nr. 109 al Revistei Dimitrios)

La sfârşitul vacanţelor şi concediilor schimbăm impresii, sfaturi, linkuri despre destinaţii, variante de drum şi preţuri. Dacă o fi vara lui 2017, a lui 2018 sau 2048 rămâne de văzut, dar nu strică să ştii că hotelurile cele mai bune din Grecia nu sunt în nord, că dacă vrei să huzureşti nu trebuie să mergi în Norvegia şi dacă ai chef de creveţi ar fi recomandat să îi eviţi pe cei din Sudan, de exemplu.

Într-o astfel de conversaţie cu două familii apropiate, care au călătorit destul de mult, am adus în discuţie, în aceeaşi zi, în situaţii diferite, oportunitatea alegerii sejurului şi după criterii spirituale. La prânz, primii dintre ei, fizicieni, îmi relataseră imaginile adăpostite în inimile lor din Scoţia şi Italia. În Scoţia, bunăoară, peisajele fascinante, oamenii amabili, avizi de distracţie şi preţurile exorbitante le-au atras atenţia. Acestea şi încă ceva: sărăcia spirituală. Biserici părăsite şi vândute unor particulari, transformate, inclusiv în pub-uri, centre culturale sau, spre uimirea lor şi a mea, în club de striptease. Dar tranzacţiile şi metamorfozele aveau un substrat evident în dialogurile cotidiene: indiferentismul religios. Spre seară, cea de-a doua pereche, de data aceasta cu un deceniu în plus de călătorii prin Europa şi Orient, îmi expunea avantajele unei excursii în Elada. Simbioza dintre activităţile zilnice şi prezenţa Bisericii în comunitate era menită să frapeze. Nu era nimic anormal pentru un grec să descopere o biserică într-un mall din Tesalonic sau un lăcaş la câţiva metri de o terasă zgomotoasă. Închiderea uşilor în spatele tău însemna abandonarea tumultului şi pătrunderea într-o altă lume, o lume unde tămâia bine-mirositoare, admiratul picturii de pe scaun şi ascultarea unor superbe cântări bizantine te ajuta să îţi odihneşti sufletul după asaltul de musaca, tzatziki şi spanakopita.

De la Edinburgh la Tesalonic parcurgi aproape 3400 de km şi traversezi continentul pe diagonală. Cam aşa de mare pare să fie şi predispoziţia locului la exprimarea spiritualităţii. Bineînţeles că sunt şi purtători de kilt foarte credincioşi, aşa cum sunt şi elini secularizaţi şi adversari ai Bisericii naţionale. Dar, una peste alta, să-ţi faci semnul Sfintei Cruci la masă aduce probabil reacţii diferite în jur: nepăsare, uimire sau indignare în Britania şi chipul surâzător al patronului de tavernă care se bucură că îi cinsteşti Pantanassa de la intrare. Evident, dorinţa de a vedea, cunoaşte, simţi alte popoare are un caracter natural. Nu poţi refuza şansa unei călătorii la Marele Zid chinezesc, o plimbare prin Praga sau o ascensiune în Tour Eiffel, deşi ai fi în ţări care îşi dispută întâietatea la ateism. Dar nici nu poţi forţa vizite în odinioară superbul Damasc, la bisericile vechi din Donbas sau pe urmele civilizaţiei persane în Iran. Trebuie, mereu, echilibru. Până să începem programarea viitoarelor concedii, poate nu ar strica să luăm în calcul şi coeficientul de spiritualitate al locului, nu doar pe cele legate de mâncare, preţuri şi apropierea de plajă. El nu are note pe site-urile de călătorii, dar ar putea cântări mult în odihna inimilor noastre.

Roxana Stavăr (articol apărut în nr. 108 al Revistei Dimitrios)

„Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, căci se îngrozește și se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei…”

Omul, ființă vulnerabilă, simte, adeseori, nevoia de a fi ocrotit. El știe că această protecție o poate afla doar în ceva sau la cineva mai puternic. Așa cum un copil găsește brațele mamei sale ca fiind cel mai sigur loc din lume, tot așa ar trebui să fie percepută și îmbrățișarea în care Dumnezeu cuprinde întreaga lume. Dar acest lucru nu se întâmplă de fiecare dată. Sunt destule cazuri în care ființa umană alege să se îndepărteze de sânul Tatălui său și să caute ocrotire în altă parte. Își face idoli din metale prețioase sau din propiile sale patimi, se închină la zeități plăsmuite de mintea ei, caută pavăză în anumite obiecte care i-ar purta noroc. Printre aceste obiecte se numără și crucea.  Care este greșeala pe care omul se încăpățânează să o facă în această situație? Atribuie obiectului ca atare o putere. Ori, crucea, înainte de a fi devenit altarul pe care Mântuitorul S-a jertfit pentru lume, era considerată ca fiind semn al batjocurei, pentru că răstignirea era cel mai înjositor mod de a-i pedepsi pe nelegiuiți. Astfel, crucea este despărțită de adevărata ei valoare spirituală, valoare cu care Hristos a împodobit-o, biruința asupra morții prin Răstignire și Înviere.

Din neștiință și superficialitate, crucea este folosită și ca accesoriu. De fapt, care este diferența între cruciulițele întâlnite la cerceii unei distinse doamne sau domnișoare și cele care sunt purtate de creștini la gât? O fi dimensiunea diferită sau materialul din care sunt lucrate? Ar putea fi și aceasta, sau nu… Adevărata diferență constă în motivul pentru care sunt purtate. În primul caz, „cochetăreala”, dorința de a fi cât mai șic, determină folosirea lor, pe când, în celălalt, credința nobilă că Hristos a dăruit omului posibilitatea de a accede la mântuire.

Aprecierea crucii la nivel de talisman sau accesoriu o golește de profundul ei sens, dragostea jertfelnică și mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om.