În perioada Sfântului și Marelui Post, în toate bisericile ortodoxe, veșmintele bisericești (dvera, veșmântul de la sfintele icoane, veșmântul de pe tetrapod etc.) sunt de culoare închisă, cu preponderenţă, negre. De ce este totul îmbrăcat în negru? Pentru că este Postul Mare. Nu numai cel mai lung din întregul an bisericesc, dar și cel mai aspru. Prin lecturile biblice și sfintele slujbe, Sfânta noastră Biserică ne îndeamnă la pocăință. Când aflăm că cineva foarte drag nouă a trecut la Domnul, faptul că îl vedem pentru ultima dată, amintirile frumoase ce ne-au legat, dorul ce îți sfâșie pieptul și regretul că uneori puteai să ajuți mai mult acea persoană și nu ai făcut-o, toate acestea amplifică durerea veștii și a momentului. Dar, oare ce o fi fost în inima Maicii Domnului când privea la Mântuitorul răstignit pe Cruce? Toate acestea, pentru că doar prin Cruce ajungem la Înviere, doar prin suferință bucuria e deplină și doar parcurgând Săptămâna Mare ajungem la Săptămâna Luminată. Trebuie să ne jertfim și noi puțin pentru a înțelege jertfa Mântuitorului și pentru a trăi cât mai deplin unirea cu El, o unire ce se face treptat în săptămânile de post și culminează cu noaptea Sfintei Învieri. Atunci, toată biserica este înveșmântată în alb și toți așteptăm cu nerăbdare Lumina. Viața Mântuitorului a fost o continuă jertfă, o dăruire totală față de oameni. Iubirea Lui față de noi este modelul de iubire față de cei de lângă noi. Aceasta este calapodul după care trebuie să fie croită inima noastră față de semeni. Și deschiderea inimii pline de iubire față de tot ceea ce ne înconjoară este o consecință a parcurgerii postului cu folos duhovnicesc. Dacă la sfârșitul postului suntem la fel de insensibili la suferința aproapelui, degeaba am postit și, în zadar, ne-am ostenit spovedindu-ne și împărtășindu-ne.

Cu foarte mare grijă trebuie să pășim pe terenul postului mânat de ispite zilnice. Dacă vrem dintru început să alergăm, este aproape imposibil să nu cădem în ispită. De aceea, liturghiile de seară sunt făcute în mare liniște și cu mare evlavie și totul din biserică te îndeamnă la smerenie și pocăință. Pentru că fără smerenie nu putem avea o biruință deplină. Și, treptat, deși totul este îmbrăcat în culoare cernită, deși cântările sunt triste, totuși sufletul nostru se umple de o bucurie nesfârșită și pe care nu o putem explica, ci doar trăi.

Duminica Ortodoxiei sărbătorită în prima duminică a Postului Mare, amintește de un eveniment istoric petrecut la Sinod VII Ecumenic din 787, anume stingerea vrajbei dintre cei ce defăimau icoanele și suţinătorii cinstirii lor. Numele sub care s-a consfinţit acest trimuf nu este ales întâmplător, ortho-doxia (dreapta cinstire, dreapta-învățătură), fiind strâns legat de sensul profund al celor întâmplate, revenirea la cinstirea icoanelor reprezentând o revenire la firescul lucrurilor, așa cum îndeamnă Duhul Ortodoxiei. De o lecție despre firescul vieții creștine au avut parte și enoriaşii bisericii noastre, care au participat la slujba Sfintei Taine a Maslului săvârşită în biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Comuna Poienarii Burchii, judeţul Prahova. Scopul acestei slujbe deosebite este vindecarea bolilor trupești și sufletești, iar prezenţa numeroasă atât din partea clerului, cât şi a celor cărora le este destinată, face ca această Taină să fie denumită şi Maslu de obște, devenind practic un obicei și o sărbătoare aparte în timpul Postului Sfintelor Paști. Întreaga obște s-a bucurat de prezența unui sobor de şase preoți care au împărtășit credincioșilor harul tămăduitor al Duhului Sfânt. Emoția slujirii şi duhul de rugăciune al celor prezenţi au transformat slujba într-o adevărată Liturghie a oamenilor simpli, suferinzi, care împreună lucrau mântuirea sufletului lor și doreau, prin rugăciunile preoţilor, eliberarea de sub jugul bolii și al păcatului.

Cuvântul de încheiere al Părintelui Mihai Gojgar a pus în inimile credincioşilor prezenţi un pansament plin de învățături morale. Părintele a amintit de nevoia rugăciunii unuia pentru celălalt și de stârpirea păcatului grăirii de rău a vecinului. În semn de mulțumire pentru calda primire și împreuna-slujire, fiecare credincios a primit în dar o iconiță având ca reprezentare „Duminica Ortodoxiei”. După hrana cu harul tămăduitor al Sfintei Taine și împărtășirea din frumosul cuvânt al preotului, sărbătoarea a luat sfârșit printr-o frumoasă agapă oferită de Părintele Marius-Dragoş Curelea. Liniștea, pacea, bucuria, rugăciunea și comuniunea dintre frați a adus în inima fiecărui suflet adierea Duhului Sfânt care este prezent acolo unde frații sunt și vor rămâne în comuniune în veci.

Ce este un canon?

Cuvântul „canon“ este foarte des întrebuinţat în limbajul bisericesc, cu diferite sensuri. În imnografie, el este o înlănţuire de cântări, compuse după anumite reguli, în ceea ce priveşte numărul şi măsura lor, alcătuind un întreg de sine stătător, folosit ca atare în cult. Forma desăvârşită a acestui gen de creaţie imnografică este alcătuită din nouă grupuri de cântări. Numărul a fost inspirat de cele nouă cântări pe care le întâlnim în Sfânta Scriptură (cum ar fi cântarea lui Moise, a lui Isaia sau cântarea Sfintei Fecioare Maria, din cap. I al Evangheliei după Luca), care erau folosite în cultul Bisericii primelor veacuri. Totodată, aminteşte şi de cele nouă cete îngereşti. În majoritatea canoanelor, cea de a doua lipseşte, fiind chip al cetei îngerilor căzuţi.

Se deosebeşte Canonul cel Mare, al Sfântului Andrei Criteanul, de celelalte creaţii liturgice de acelaşi gen?

Canonul Sfântului Andrei Criteanul reprezintă forma desăvârşită a acestui gen de creaţie imnografică. El se impune nu numai prin mărimea sa (peste 250 de tropare), ci mai ales prin adâncimea şi frumuseţea modului de a exprima pocăinţa. Sfântul Andrei Criteanul a reuşit să adune la un loc nenumărate imagini ale pocăinţei din Sfânta Scriptură, de la căderea lui Adam din rai şi până la Învierea Mântuitorului, identificându-se cu ele şi îndemnându-ne şi pe noi să facem acelaşi lucru. Fiecare eveniment evocat este prezentat şi ca realitate a vieţii mele, oferindu-mi ocazia să conştientizez păcatul, să mă pocăiesc şi să nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu.

Acomodarea cu împărăţia veşnică

Pentru unii, slujba Canonului celui Mare este lungă şi, poate, plictisitoare. De ce se întâmplă acest lucru?

Dacă simţim acest lucru, este o dovadă evidentă a faptului că nu ne mai hrănim credinţa din Sfânta Scriptură. Ne plictisim dacă ascultăm cântându-se sau citindu-se despre persoane sau evenimente despre care nu ştim aproape nimic. Slujba Canonului este o provocare pentru fiecare dintre noi de a redescoperi Sfânta Scriptură şi, mai ales, de a încerca să trăim aşa cum ne îndeamnă ea.

Ar trebui să ne dăm seama că acum, în prima săptămână a Postului, Biserica ne oferă o atmosferă diferită de ceea ce trăim de obicei. Venind din agitaţia vieţii noastre de zi cu zi şi intrând la o slujbă a Pavecerniţei mari, unită cu Canonul Sfântului Andrei Criteanul, descoperim o atmosferă liniştită, o cântare domoală, cu lumină puţină, cu „Doamne miluieşte“, repetat parcă la nesfârşit, cu rugăciuni, cum este cea a Sfântului Efrem Sirul, pe care nu le poţi asculta indiferent. Este, dintr-o dată, altceva. De fapt, acesta este rostul postului şi al slujbelor sale: să ne ajute să devenim altceva, să devenim fiinţe pascale, adică să „trecem“ de la „omul cel vechi“ la „omul cel nou“. Şi dacă această atmosferă ne plictiseşte, nu este vina Bisericii. Ea este, de fapt, chip al împărăţiei lui Dumnezeu, în care lauda Lui este veşnică. Iar slujbele nu fac altceva decât să ne facă să pregustăm din frumuseţea Împărăţiei şi să ne obişnuim cu ea.

Sfântul Andrei, arhiepiscopul Cretei

Autorul Canonului celui Mare este Sfântul Andrei Criteanul sau Cretanul. S-a născut în Damasc, în jurul anului 660, într-o familie creştină care i-a oferit o educaţie aleasă. Tradiţia spune că a fost mut până la vârsta de şapte ani, când, adus de părinţi într-o biserică din Ierusalim şi primind Sfintele Taine, a început să vorbească. După moartea părinţilor, s-a călugărit la Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Ierusalim. A ajuns secretar al patriahului Ierusalimului. A fost trimis, în 685, la Constantinopol, pentru a semna actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care condamnase, în 681, erezia monotelită (monoteliţii învăţau că în persoana Mântuitorului Hristos există numai voinţa dumnezeiască, nu şi cea omenească).

Nu s-a mai întors la Ierusalim. Rămas în capitala imperiului, a fost hirotonit diacon, primind însărcinarea de a conduce un orfelinat şi o casă pentru bătrâni. S-a remarcat, aşa după cum spun biografii săi, prin „predica faptei şi cateheza înţelepciunii“.

În preajma anului 712, a fost ales arhiepiscop al Gortynei, în insula Creta. De aici, numele sub care e cunoscut şi acum: Cretanul sau Criteanul. Deşi semnase actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, cedând presiunilor împăratului Filip Bardanes (711-713), a primit învăţătura monotelită. În scurt timp însă, s-a dezis de aceasta şi a revenit la învăţătura Bisericii. Cunoscând din propria trăire căderea, îndepărtarea de Dumnezeu, a cunoscut apoi şi adâncul pocăinţei, pentru care motiv a şi fost numit „mistagog al tainei pocăinţei“.

A trecut la Domnul în anul 740, în oraşul Ieriso din insula Mitilina (Lesbos), pe când se întorcea dintr-o călătorie făcută la Constantinopol. Este înmormântat în cea mai veche biserică din oraş.

În afara operei sale clasice – Canonul -, Sfântul Andrei a mai scris predici despre Maica Domnului, canoane la Buna Vestire, la învierea lui Lazăr, la Duminica mironosiţelor, la zămislirea Sfintei Ana, precum şi un mic poem în care îşi exprimă adeziunea faţă de hotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic.

ziarullumina.ro/canonul-sfantului-andrei-criteanul-pocainta-si-acomodare-cu-imparatia-lui-dumnezeu-60599.html

Dragii noștri cititori, în pregătirea pentru sfânta noapte a Învierii Domnului, când preoții și episcopii, în sunet de sărbătoare, vor păşi printre Uşile Împărăteşti și vor chema credincioșii să primească Lumina, trebuie să trecem cu folos perioada Postului Mare. O perioadă deosebit de frumoasă, dar cu multe strâmtorări şi ispite, menită să ne ofere multe bucurii și împliniri duhovniceşti. Acum suntem chemaţi să aprindem în noi virtuțile, adevărate făclii pe calea mântuirii noastre. Acum, în inimă se nasc sau renasc sentimente nobile ca blândețea, mila, nădejdea, dreptatea etc., care prin post curat și rugăciune smerită, aprind sfințenia.

Dar, ce trebuie să facem în acest post și cum trebuie să îl parcurgem, ca la sfârșitul lui să simțim și să trăim Învierea Domnului asemenea sfinților? Trebuie să privim viața duhovnicească ca pe o salvare veșnică și să dăm întâietate, în timpul nostru, perioadei de rugăciune, dialogului cu Dumnezeu. Pentru acest lucru, intrăm în post pășind spre Cel ce ne mântuiește, urcând treaptă cu treaptă. Și primul pas în acest început bun al nostru este participarea, în primele 4 zile ale Postului, la slujba Canonului cel Mare alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul.

Când eram în primul an de seminar, am participat la această slujbă şi îmi amintesc foarte bine atmosfera de pocăință din timpul canonului. Intonarea cântărilor părintelui spiritual, vocile colegilor mai mari, lumina stinsă din paraclis, lumânările aprinse, lacrimile părinților profesori și ale unor colegi, cântarea în același timp a imnului „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, m-au responsabilizat mai mult decât sfaturile duhovnicului, părinților, bunicilor sau ale unor monahi pe care îi întâlnisem până în acele momente. Când am repetat cu toţii, în dimineața acelei zile în clasă, de mai multe ori această cântare, a sunat frumos. Dar noaptea în paraclis, după o zi de post aspru, când am cântat alături de aproximativ 400 de glasuri, a sunat dumnezeiește. Era ceva ce nu pot descrie în cuvinte. A fost un sentiment înălțător atât de puternic, încât lacrimile de pe fețele noastre erau semnul unei bucurii lăuntrice de nedescris.

A fost pentru prima dată când nu mă puteam abține de la o cântare . Nu știam exact de ce simțeam puternic nevoia să îi cer și eu lui Dumnezeu să mă ierte și să mă miluiască. De atunci, pentru mine, Canonul cel Mare este o slujbă pe care mereu o aștept cu drag. Aceste prime zile din Post trebuie să fie experiate doar în biserică. Mare este Canonul, dar mari ne va face și pe noi în lupta cu ispitele. După prima slujbă a Canonului, i-am mulțumit Domnului că a rânduit ca anul acela să mă număr și eu printre colegii care se bucură în acest mod de prima zi de post.

Canonul cel Mare este o capodoperă literară, liturgică şi spirituală scrisă de Sfântul Andrei în secolul al VII-lea. El a fost episcop în Creta și este considerat cel dintâi autor al canoanelor liturgice. Având o viață aleasă a reușit să alcătuiască slujba Canonului, imn liturgic alcătuit din 9 cântări bogate împărțite în peste 250 de stihiri. Sfântul a dorit ca noi să vedem în post o perioadă de reflecție duhovnicească. Acum postul e privit de cei mai mulți dintre credincioși ca fiind o perioadă în care „trebuie” să ne împărtășim. E acel „o dată pe an” care trebuie bifat. Sau acel cuvânt: “postesc prima săptămână și ultima și m-am împărtășit”. Și?!

În Canon ni se descoperă sensul adevărat al postului. Părintele Alexandru Schmemann afirma că „este important să vedem adevărata idee a Postului Mare. Și Canonul cel Mare ne ajută să vedem postul ca o călătorie duhovnicească al cărei scop este să ne treacă dintr-o stare spirituală în alta”. Într-adevăr, prin îndemnul la plângere și pocăință, imnele ne invită la meditație, rugăciune, smerenie, fapte bune şi alte daruri bineplăcute lui Dumnezeu. Ce bine ar fi dacă toți românii ar veni la slujba Canonului, răspunzând astfel chemării preotului, Sfântului Andrei şi harului Sfântului Duh! Cum s-ar auzi, oare, în văzduh, dacă în cele 4 zile de post cele peste 20 de milioane de români ar cânta toţi deodată „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”? Am fi precum îngerii. De aceea, vă îndemnăm să veniți la cele 4 zile de canon! Atât eu, cât și Părintele Mihai, de asemenea şi cântăreții şi paracliserii. Ne vom strădui ca, prin slujirea noastră, să vă însuflăm profunzimea acestor clipe sfinte, iar dumneavoastră să puneți, astfel, început bun Sfântului și Marelui Post. Acum este momentul să ne venim în fire asemenea fiului risipitor și să ne întoarcem către Părintele Ceresc, strigând din adâncul sufletului ca vameșul: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”.