CUM PUTEM FINANȚA RESTAURAREA PICTURII?

     Cei care în anul 2016 ați obținut venituri salariale și/sau venituri din pensii puteți opta pentru virarea unei sume reprezentând până la 2% din impozitul anual pentru susținerea Bisericii „Sfântul Dumitru-Poștă”, completând formularul 230. Îl găsiți la pangarul bisericii, pe site, la  adresa:

https://sfantuldumitruposta.files.wordpress.com/2017/01/formular-2-foto.png

și pe Facebook:

https://www.facebook.com/RevistaDimitrios/posts/732673600233158.

Formularul se depune la organul fiscal în a cărui rază teritorială aveți domiciliul până pe data de 25 mai 2017.

formular-2-foto

(Pentru descărcarea formularului 2% vă rugăm dați click dreapta pe imaginea de mai sus + Save Image as…)

Persoanele fizice care au obținut venituri din activități independente (PFA, II, PFI) sau alte venituri pentru care au obligația completării declarației 200 pot opta pentru virarea unei sume reprezentând până la 2% din impozitul datorat pe venitul net anual impozabil/câştigul net anual impozabil pentru susţinerea Bisericii „Sfântul Dumitru-Poștă”.

     Companiile plătitoare de impozit de profit care doresc să sponsorizeze procesul de restaurare al Bisericii „Sfântul Dumitru-Poștă”  vor beneficia de facilitatea scăderii sumei respective din impozitul pe profit datorat în limita a 0,5% din cifra de afaceri și 20% din impozitul pe profit datorat.

Vă mulțumim!

CÂND PESCARUL ŞI PEŞTELE AVEAU ACELAŞI NUME

Pescuirea-minunata-7

drd. Ilie TOADER

Întâia folosire a metaforei „pescarului de oameni“ Îi aparţine Domnului nostru Iisus Hristos la chemarea primilor apostoli: „Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc şi lăsaţi jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei acestea, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele […]. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El“ (Luca 5, 4-11). Episodul e tulburător prin simplitatea sa. Fiii lui Iona şi ai lui Zevedeu erau simpli pescari, deprinşi cu mânuirea mrejelor pe întinsul Tiberiadei. După o noapte pierdută fără folos, vine Hristos şi le vinde un pont. Totul se transformă în minune, iar minunea îşi anunţă dimensiunile cosmice: după noaptea păcatului, omenirea este faţă în faţă cu Dumnezeu, venit în lume spre a-Şi revărsa harul. Apostolii nu îşi dau seama că ei sunt, de fapt, primii pescuiţi; iar adevăratul Pescar este Domnul Hristos, aşa cum subscrie o altă strofă tot din perioada veche a Bisericii: „Pescarule de oameni mântuiţi,/ Care prinzi pentru viaţa cea dulce/ pe peştii curaţi/ din valul vrăjmaş/ al mării păcatului“ („Imnul Mântuitorului Hristos“, în Pedagogul lui Clement Alexandrinul, cca. 150-220). Încă din Vechiul Testament, Ecclesiastul încercase o apropiere între lumea umană şi cea a peştilor, dar nu reuşise suprapunerea celor două planuri (prin metaforă), ci se oprise doar la comparaţie: „fiindcă omul nu-şi cunoaşte vremea; aşa cum peştii se prind în mreaja vicleană, tot astfel se prind fiii omului în vremea cea rea când fără veste cade peste ei“ (Ecclesiast 9, 12). Tema biblică a pescuirii de oameni, valorificată frumos încă de la primii autori creştini, cunoaşte, în aceeaşi perioadă, o răsturnare care adânceşte metafora: Hristos, Pescarul „peştilor curaţi“, este, la rându-I, peşte. Citim din epitaful Sfântului Averchie (cca. 140-216): „Şi mi s-a dat în orice loc ca hrană peştele de izvor,/ foarte mare, curat, pe care l-a pescuit o Fecioară curată,/ iar pe acesta îl da prietenilor continuu spre mâncare/ adăugând un vin curat, amestecat cu apă şi pâine./ […] Cel ce înţelege acestea şi crede la fel, să se roage pentru Averchie“. Decriptarea inscripţiei este la îndemâna oricui: peştele simbolizează pe Hristos euharistic.

Remarcăm uşurinţa cu care alegoria Pescarului-peşte cuprinde taina mântuirii: Hristos-„Pescarul“ este „pescuit“ din ceruri de o „Fecioară curată“, pentru a deveni şi El peşte, adică om. Unii Sfinţi Părinţi vor extinde această temă alegorică. De exemplu, Sfântul Epifanie din Salamina (cca. 310-403), deşi nu mai vorbeşte de Hristos-peştele, spune totuşi despre Sfânta Fecioară Maria (în acelaşi registru conotativ): „Bucură-te, cea plină de har, momeala din undiţa cea nematerialnică, fiindcă în undiţa ta este dumnezeirea“.

Judecând după exemplele de mai sus, am fi înclinaţi să credem că primele trei secole creştine ne-au lăsat poezii nu numai deosebit de înălţătoare, dar şi numeroase. Realitatea este cu totul alta: astfel de creaţii lirice se numără la, propriu, pe degete. Înseamnă că metafora biblică a pescuirii de suflete era frecventă, dacă nu chiar normativă pentru lirismul nesofisticat al imnografiei primare. Se ridică atunci întrebarea firească: de ce, începând din secolul al IV-lea şi până astăzi, expresii precum „Hristos-peştele“ sau „creştinii-peştii“ nu se mai regăsesc deloc în uriaşa moştenire a literaturii şi imnografiei creştine? De ce nu mai este numit Hristos şi astăzi în textele rugăciunilor şi ale cântărilor bisericeşti cu perifraza metaforică „peştele“ (din păcate, accepţiunea figurată cu care circulă acest cuvânt în limbajul curent trimite doar la lumea interlopă)?

Explicaţia depăşeşte culisele textuale. În primele trei veacuri creştine, Biserica a fost aprig persecutată. Oricât am vrea, nu mai putem reconstitui acele clipe – ciocnirea dintre păgânism şi creştinism, mirosul de carne arsă (din Nicomidia celor douăzeci de mii de mucenici), delirul prigonitorilor când intrau în vreo catacombă creştină, afişele care chemau barbarimea în Colosseum, trăirile privitorilor care, pe când aplaudau sfârtecările, mutilările şi crimele, simţeau, paradoxal, cea dintâi pâlpâire a sufletului, primul fior al Vieţii. Totuşi, cu puţină strădanie mai putem retrăi ceva: creştinismul, a cărui forţă năucitoare a spulberat (fără arme!) păgânismul şi moartea şi a deposedat totul, schimbând faţa lumii. În urmă, au rămas vestigiile; iar unul dintre ele este şi simbolul peştelui, în greceşte ihtys, coincizând cu iniţialele sintagmei Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul (Iesous Hristos Theou Yios Soter). Primii creştini foloseau acest simbol pentru a se identifica, evitând, astfel, furia persecutorilor. Înseamnă că metafora peştelui-Hristos avea o semnificaţie practică, nicidecum stilistică. Era un cod secret, cunoscut doar creştininilor. Aşa se face că au supravieţuit până astăzi inscripţii creştine încifrate cu dibăcie, precum cea de pe mormântul lui Averchie sau următoarea, de pe lespedea funerară a unui mormânt din Autun (sfârşitul secolului al II-lea): „Neam dumnezeiesc al Peştelui ceresc, păstrează o inimă curată,/ primind printre muritori izvorul cel nemuritor/ al apei divine; încălzeşte-ţi, prietene, sufletul tău/ în apele veşnice ale înţelepciunii bogate./ Primeşte hrana cea dulce ca mierea a Mântuitorului sfinţilor;/ mănânc-o tu, cel flămând, ţinând în mâinile tale Peştele./ Doresc, deci, să mă satur de Peşte, Stăpâne Mântuitorule./ Aminteşte-ţi de Pectorios, în pacea Peştelui tău“. Jocul iscusit al sensurilor din versurile lui Pectorius, care a înşelat vigilenţa păgânilor scăpând de profanare, mai ascunde o codificare: iniţialele primelor cinci versuri formează, în greceşte, chiar acrostihul ihtys, „peştele“. Acestea erau armele de apărare ale primilor creştini, arme care trădează profunda nobleţe şi rafinare a spiritului celor ce le mânuiau, arme care au anihilat teribilul arsenal torţionar al persecutorilor (textele creştine din acea vreme amintesc de cazurile unor prigonitori chinuiţi de insomnii, fiindcă nu ştiau ce metode de tortură să mai născocească şi care au sfârşit brutal din cauza „stresului“ – precum Claudius Lucius Herminianus din Ad Scapulam lui Tertulian, răpus de ciumă şi devorat de viermi). Tocmai când părea definitiv consacrată, metafora dispare din textele creştine. Acest lucru se întâmplă către sfârşitul secolului al III-lea.

Deşi persecuţiile nu încetaseră, criptograma Hristos-Peştele devenise notorie şi păgânilor, încât folosirea ei risca autodemascarea. Rămâne posterităţii ca o figură de stil moartă, ieşită din uz odată cu încetarea funcţiei sale practice, însă plină de viaţă: e o secvenţă, un instantaneu literar care a imortalizat trudele zorilor, o rostire încărcată de ecourile mereu vii ale unei înfruntări teribile. „Peştii“ nu tac, îşi strigă trecutul! Spuneam că reconstituirea e imposibilă, nu şi restituirea.

ziarullumina.ro/cand-pescarul-si-pestele-aveau-acelasi-nume-36354.html

jos

 

PEȘTI, PESCARI, PESCUIT

logoPr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

„Fără Hristos am fost ca un peşte pe uscat,

cu El sunt într-un ocean de dragoste”.

Sadhu Sundar Singh

Au fost multe motive pentru care am ales să dedicăm numărul de față prezenței peștelui în creștinism. Simbol antic, mărturie a Bisericii primare, prilej de discuție în zilele de post, discordie între deținătorii de calendare diferite (la mine sunt mai puțini peștișori…), semn celest, apariție metaforică pe pardoseala Bisericii „Sfântul Dumitru-Poștă”, de la hrană la semnificant, peștele oferă o gamă largă de subiecte.

De aceea, suntem convinși că dumneavoastră, cititorii noștri fideli, cei care prin donații susțineți apariția bilunarului parohiei noastre, veți primi răspunsurile pe care le căutați ori direcțiile de cercetare prin lectura particulară.

Pentru că ne aflăm în perioada Penticostarului, nu uităm nici de faptul că, după slăvita Sa Înviere din morți, Mântuitorul Hristos mănâncă de două ori pește alături de ucenicii Săi. Mai întâi, după ce le-a arătat mâinile şi picioarele, dar ei bucurându-se încă nu credeau, le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei I-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor” (Luca 24, 41-43).

Mai apoi, la Marea Tiberiadei, Iisus mănâncă alături de ucenici pește fript și pâine (Ioan 21). Fără îndoială, totul are un tâlc. Poate că o parte din razele de lumină ale Scripturii și Tradiției creștine le vom descoperi împreună, în Revista Dimitrios.

Pescuirea-minunata-7

subsol

CREŞTINISMUL ÎN LUME

cadbury-creme-eggsIlie Dorin

Producătorul de ciocolată Cadbury a provocat reacţii dure din partea Bisericii Anglicane şi a Prim- Ministrului, Theresa May, după luarea deciziei de eliminare a cuvântului „Paște“ din prezentarea evenimentului caritativ National Trust al „vânătorii de ouă” care se desfăşoară anual – conform unui raport AFP. „Vânătoarea de ouă” mobilizează, în mod tradi­țional, aminteşte publicaţia franceză La Croix, sute de mii de copii în zilele de Paști. În acest an, însă, evenimentul a purtat numele „Marea vânătoare britanică de ouă Cadbury“, în locul titulaturii tradiţionale „Vânătoare de ouă de Paşti Cadbury“. Compania a explicat alegerea sa, prin dorința de a lăsa deschis jocul, „tuturor, fără deosebire de apartenența religioasă“.

(lonews.ro)

În următoarele două decenii, se preconizează că numărul copiilor musulmani  îl va depăşi pe cel al copiilor creştini, ceea ce ar face din Islam cea mai răspândită religie din lume până în anul 2075, conform unei analize a Institutului Pew Research Center.

Între 2010 şi 2015, 31% din copiii născuţi aveau părinţi musulmani, depăşind cu mult cifra de 24% din populaţia musulmană. În aceeaşi perioadă, 33% din nou-născuţi erau creştini, cu două procente mai mult faţă de cifra globală de 31% a populaţiei creştine din lume.

(theguardian.com)

Recent, a fost iniţiată o campanie de acordare a Premiului Nobel pentru Pace unei biserici din Bulgaria pentru rolul său în protejarea evreilor din perioada Holocaustului.

Conform cotidianului Christian Today, această biserică a votat în unanimitate condamnarea legilor antisemitice şi şi-a exprimat public opoziţia faţă  de deportarea în lagărele naziste a 48.000 de evrei din Bulgaria. O petiţie pentru susţinerea acestui demers a fost postată în mediul virtual şi a strâns până în prezent 758 de semnături. (christianheadlines.com)

jos

 

„De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii”

De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.

De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.
Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va (Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la Învierea Domnului).

Foto: Laura Dobre

„Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape”

În cadrul predicii, care a urmat slujbei Deniei celor 12 Evanghelii, Părintele Mihai Gojgar a accentuat faptul că Biserica nu folosește timpul trecut pentru a face referire la evenimentele mântuitoare din Sfânta Scriptura, Răstignirea sau Învierea Mântuitorului. În cult se folosește mereu timpul prezent pentru că aceste evenimente sunt  actualizate de Duhul cel Sfânt, prin Sfintele Taine.

Cântarea I din Canonul Învierii, „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind”, ne pune în atenție faptul că scopul postului este acela de a ascuți vederea duhovnicească. Luca și Cleopa nu au înțeles că Cel cu care mergeau era Însuși Dumnezeu, dar, la frângerea pâinii, ochii lor duhovnicești s-au deschis, iar Hristos s-a făcut nevăzut pentru că le-a devenit lor interior (Luca 24, 31).

Iată mai jos câteva fotografii din cadrul slujbei Deniei celor 12 Evanghelii:

Foto: Laura Dobre

SENTIMENTE CONTRADICTORII

logoPr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

Săptămâna trecută am avut două evenimente memorabile pentru parohia noastră, ambele relatate pe larg în paginile prezentului număr al Revistei Dimitrios. Dialogul cu doamna Niculina Moica, întemniţată cinci ani de regimul ateu în anii ‚50 ai secolului trecut, precum şi vizitarea închisorii studenţeşti de la Piteşti au creat un impact puternic tuturor. Când auzi relatările celor implicaţi ori ale cercetătorilor domeniului sumbru te încearcă fel şi fel de sentimente contradictorii: compasiune, tristeţe, dorinţă de răzbunare, milă, frică, recunoştinţă, înfricoşare, uimire. Ţintele emoţiilor se evidenţiază uşor: martirii, chinuiţii, prigoniţii, cei care au suferit crunt pentru credinţă, demnitate şi valori naţionale. De cealaltă parte, temnicerii, călăii, prigonitorii. De prisos să distribuim paleta de simţiri către cele două tabere. Întrebarea pe care mi-au ridicat-o zilele de vineri şi sâmbătă de la graniţa dintre martie şi aprilie se referă la torţionari, la modul cum au ajuns nişte oameni să împrăştie atâta ură, să zdrobească inimi şi trupuri, să umilească zâmbind. Oare, cum coboară fiinţa omenească atât de aproape de intimitatea iadului sau, dacă ar fi să ne luăm după vorbele strecurate printre lacrimi ale eroilor care au rezistat, cum de au putut recrea iadul pe pământ? „În temniţe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu şi satana” (Ioan Ianolide). Ce schimbări, ce traume să fi avut un astfel de suflet cât să devină un distrugător de semeni? Ce vifor va fi fost în inimile lor, ce îi mâna să batjocorească chipurile lui Dumnezeu? Şi, cel mai mult, cine se roagă pentru ei? Nu cumva ei sunt cei care au cel mai mult nevoie de rugăciune, de iertare, de milă? Obişnuim să ne rugăm pentru eroi şi este un act firesc, de recunoaştere a virtuţii curajului pusă în slujba demnităţii şi credinţei. Dar ei sunt în anticamera sfinţeniei, deja, şi poate că sufletele lor se roagă pentru noi înaintea Tronului Ceresc. Cum rămâne cu torţionarii lor, cu cei care s-au făcut, temporar, instrumente satanice de luptă împotriva lui Dumnezeu, împotriva iubirii de semeni? Dumnezeu să-i ierte, iar pe noi să ne înţelepţească, lumineze şi să ne ferească de alte perioade negre!

Martiri

jos

ÎNCHISORILE COMUNISTE, ȘCOLI DE RUGĂCIUNE

Curte-si-cruci-2diac. Bogdan Dumitru BĂDIŢĂ

Începând cu anul 1948, până în 1989, simpli credincioși, studenți teologi și nu numai, episcopi, preoți, monahi și monahii au suferit prigoana comunistă atee. Împărțirea unor manifeste într-un loc public, citirea cărților „interzise” etc. au transformat vieți normale în drame. Și unii dintre cei care au fost închiși au reușit ca, prin rugăciunea și răbdarea lor, să-i ajute pe cei deznădăjduiți sau în pragul morții.

Gulagul românesc reprezentat de cele 120 de lagăre și închisori comuniste nu a reușit să transforme poporul român creștin-ortodox într-unul ateu. În aceste închisori au suferit torturi, umilințe, înfometări și au fost omorâți oameni pentru că nu au vrut să se lepede de credința lor. Pe lângă închisorile Jilava, Gherla, Aiud, Sighet, Târgu Ocna, Miercurea Ciuc, Suceava, Periprava etc., România a avut închisoare de femei la Mislea, de studenți la Pitești și de copii la Târgșor. Toți erau numiți „dușmani ai poporului”. Însă, fie că erau copii între 12 și 18 ani, studenți, femei, bătrâni, oameni simpli, poeți, profesori universitari sau clerici, fie că erau credincioși sau nu rezonau cu principiile comunismului ateu, erau condamnați la munci grele, condiții de trai inumane, înfometare, bătăi, izolare sau condamnări la moarte. Aveau în fața prigoanei comuniste un singur aliat: rugăciunea, singura legătură cu Dumnezeu și mijloc de sporire duhovnicească.

Prin stăruința lor în rugăciune și ajutorarea colegilor de celulă după îndelungi interogatorii sau diferite boli, creștinii au reușit să își păstreze nealterată credința în Mântuitorul Hristos. Fiind și ei răstigniți prin suferințele lor în celule, lagăre de concentrare, izolare și bătăi, au devenit făclii de lumină mărturisitoare a adevărului în întunecimea iadului comunist. Emanuel Mihăilescu, Ion Radu, Galina Răduleanu, Niculina Moica, Aspazia Oțel-Petrescu și preoții Nicolae Bordașiu, Gheorghe Ramba, Gheorghe Drăgulin sunt câteva persoane care încă mai trăiesc și care dau mărturie despre viața și trăirile lor în temnițele din timpul prigoanei comuniste. În interviurile luate acestor foști deținuți politic, am constatat că rugăciunea a fost singurul lor aliat. Așa au reușit unii preoți să reziste zile în șir în „alba” sau „neagra”, camere special amenajate pentru izolare, în care doar rugăciunea putea să te elibereze de boală, foame, frig, sete și întuneric.

Multe persoane au rezistat doar cu rugăciunea. Cu Dumnezeu în gând, cu inima deschisă către cer, râvnind la libertate, toți cei intervievați mi-au spus un singur lucru: „Părinte, ateii mureau primii!” Fără un suport spiritual erai ca și mort. Anchetele erau începutul iadului, dar rugăciunea lor venea ca un balsam. Preoții spun că nicăieri nu au mai putut să trăiască atât de profund rugăciunea ca în timpul Sfintelor Liturghii făcute în ascuns, noaptea, în unele celule. Unii l-au văzut pe Mântuitorul prezent lângă ei, alții au fost vizitați de Maica Domnului, iar alții, deși cu trupurile în iadul închisorii, trăiau prin rugăciunea lor bucuriile raiului.

Fiind închisă în temnița din Miecurea Ciuc într-o cameră sub pământ în care erau șobolani, Aspazia Oțel-Petrescu ar fi fost devorată de vie dacă nu ar fi reușit să se roage. Și începând a se ruga, a fost răpită de îngerul păzitor și dusă într-un loc luminos în care simțea oceanul de iubire ce izvora din Dumnezeu atât de concret, încât i s-a umplut inima de o nesfârșită bucurie. Totul a luat sfârșit, când seara s-a auzit zăvorul ușii din fier. Venise una dintre gardiene să o ducă din nou la anchetă. După ce mi-a descris momentul, eu am întrebat-o dacă nu i-a fost frică? Iar ea mi-a răspuns: „Am simțit pentru prima dată cum este să te doară sufletul. Ochii șobolanului care a venit la mine erau atât de reci, încât ești cuprins de o frică de zici că privești ochii Nenumitului (diavolului). Nici nu mai poți gândi de frică. Doar Dumnezeu știe cum am reușit să mă adun și să încep să strig: Doamne, nu mă lăsa!”.

Ion Radu la Periprava a fost închis în izolator, primind hrană o dată la trei zile, din cauză că unul dintre gardieni i-a găsit o cruciuliță făcută de un coleg din oasele de la zeama primită zilnic. „Vrei să te rogi banditule?!”, a exclamat gardianul. Și s-a trezit aruncat în izolator. Făcând greva foamei, Ion Baurceanu a fost obligat să mănânce și i s-a introdus lapte în plămâni. Dacă nu s-ar fi rugat, murea în câteva ore. Iar Emanuel Mihăilescu confirma faptul că după bătăi și anchete nesfârșite, în Jilava oamenii erau întăriți de preoții din celule care nu doar se rugau, ci și găseau mereu cuvinte de îmbărbătare pentru deținuți.

„În izolator, după zile nesfârșite de foame și întuneric, când vedeai privirea gardianului care te saluta cu o înjurătură, apoi te lua din nou la bătaie, chiar credeai că ești în iad și diavolul are puterea să facă oricând și orice cu tine. Vedeai după mii de ore de rugă, chipul diavolului din el. Unii gardieni erau de-a dreptul îndrăciți!”, mărturisea unul dintre apărătorii ortodoxiei din perioada comunistă într-un interviu.

Au fost momente de o duritate ce nu se poate exprima în cuvinte. Dar acești eroi ai creștinătății românești au reușit să supraviețuiască printr-o singură metodă care nu putea fi luată de la ei nici prin izolare și nici prin torturi: RUGĂCIUNEA.

„REEDUCAREA” DE ASTĂZI SAU NOUL PITEȘTI

Daniel JORA, masterand în Teologie

În cadrul serii catehetice de vineri, 31.03.2017, am avut prilejul de a înțelege mai bine suferințele celor din temnițe, închiși de comuniști, cu ajutorul unui supraviețuitor din astfel de închisori. Doamna Niculina Moica a fost cea care a dat culoare multor personaje și întâmplări din cărțile scrise pe seama celor care au plătit scump, pentru faptul că au ales să-și pună încrederea în înțelepciunea lui Dumnezeu, nu și-au negat credința și valorile în care au crescut și au crezut.

A doua zi, ne-am îndreptat în număr mare spre penitenciarul din Pitești, fiind cunoscut și ca fostă închisoare a studenților. Stabilimentul a fost construit între 1937-1941, iar în cele 96 de camere puteau fi închiși cam 800 de deținuți. Din 1949, pe 6 decembrie, a început „Reeducarea” întemnițaților. Ghidul nostru ne-a prezentat lucrurile într-o manieră foarte atractivă și plăcută.

Sfântul Macarie cel Mare observa că „Duhul când vine în inima omului, face un singur gând și o singură inimă”, iar oamenii pot locui spiritual unul în altul, așa cum spunea Părintele Stăniloae. Trei lucruri îi țineau tari pe cei închiși: credința, care, prin intermediul Duhului, îi unea, cultura, prin care oamenii înțelegeau că doar împreună pot trece peste încercări și umorul.

„Nu e bine să fie omul singur” (Facere 2, 18 ), iar acolo „unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Călugării sunt o excepție, pentru că având o percepție mai mare a sacrului, prin nevoință, credință și rugăciune continuă, se umplu cu prezența lui Dumnezeu. Părintele Coman Constantin spunea că „suferința sau nevoința îți pregătește mai bine sufletul pentru întâlnirea cu Dumnezeu, te sensibilizează în fața realității duhovnicești”.

Fiind izolat într-o cameră întunecoasă, fără mâncare, fără contact cu oamenii, obligat să stai nemișcat, cu capul plecat și cu mâinile pe genunchi zile la rând, nu poți trăi decât discomfort psihic și, în final, depresie. Una este introvertirea autonomă, egoistă și alta este introvertirea în comuniune, purtând în suflet, cu drag, prezențe de oameni care țin la noi.

Purtători de Pitești în suflet sunt toți cei care, din nefericire, constrânși de împrejurări, se închid în sine. Nu-i vina lor, așa cum nu e nici vina eroilor noștri care au fost închiși. Asemănările sunt prea mari: niciun întemnițat nu dorea să stea în închisoare, tot așa cum niciun introvertit fără voie nu dorește să rămână nesalvat din starea în care se află, în care e agățat ca de un lanț greu.

Cum arată astăzi noul Pitești sau noua „Reeducare” pentru tineri? Ca „viața trăită nereflectat”, cum spunea Andrei Pleșu, la care se adaugă o continuă pasivizare a minții prin televizor, filme, jocuri video etc. Profesorul Adrian Lemeni afirma că diavolul, dându-și seama că omul fiind trecut prin cele mai cumplite torturi poate rezista la suferință, a încercat să-l supună la plăcere continuă, experiență la care omul nu poate rezista. Cum îți faci bagajul, așa pornești la drum, doar că nouă ni se confiscă mai mereu copilăria și tinerețea. Pierdem lupte și nici nu știm că le-am pierdut. Prin reeducare s-a urmărit spălarea creierului, folosindu-se tortura fizică și psihică. Prin plăcere, astăzi, se reușește aceeași performanță. Nu banala plăcere de a mânca o prăjitură e problema, ci orice plăcere egoistă prin care se înțelege că se poate atinge fericirea de unul singur, fără participarea celorlalți. Astfel, apare falsa împlinire sufletească prin consum.

În locul în care a fost răstignit unul dintre deținuți, astăzi, se află Paraclisul Ortodox „Înălțarea Domnului”. Închisoarea se poate vizita prin programare și reprezintă o experiență care merită încercată!

Altar

jos