Regi şi mântuire în Vechiul Testament

Justinian Constantinescu (articol apărut în nr. 107 al Revistei Dimitrios)

Istoria lumii ne arată că încă de la primele forme de organizare a vieţii sociale, oamenii nu au avut capacitatea de a se conduce singuri, fie din cauza lipsei unui interes comun, fie din dorinţa de putere, fie din iubirea de avuţie. De aceea, simţeau nevoia de a pune peste ei un om destoinic, drept, moral, pentru a le reprezenta interesele şi a le rândui viaţa în pământul în care îşi duceau existenţa. Vedem astfel cum, încă dintru început, de la înfiinţarea primelor cetăţi-state, în Mesopotamia, în Egipt, în Grecia, locuitorii îşi alegeau dintre ei un conducător care avea, pe lângă îndatorirea de conducător, şi pe aceea de judecător şi legiuitor şi, de cele mai multe ori, de preot. În Mesopotamia şi în Egipt, cu precădere, acest din urmă rol prevala, iar conducătorul, fie că era numit „rege” sau „faraon”, era considerat şi venerat ca Zeul suprem însuşi. Suveranul avea un rol cu totul deosebit în stabilirea legăturii pământenilor cu cerul, căci el însuşi aducea jertfe şi ofrande zeilor şi ducea rugăciunile tuturor înaintea Zeului suprem. Se poate spune că de acesta, de deciziile şi de discernământul său de lider depindea soarta oamenilor, fie aici, fie în viaţa viitoare. Totuşi, cum s-a întâmplat de multe ori în istorie, puterea şi confundarea condiţiei umane cu aceea a zeului au cauzat greşeli cu efecte dramatice şi chiar tragice, atât pentru suveran, dar mai ales pentru popor.

În Israelul Vechiului Testament, apariţia regelui a fost mult mai târzie faţă de popoarele dimprejurul ţării. Prima oară, evreii cer prorocului Samuel un rege: „… lasă să fie rege peste noi, şi vom fi şi noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele nostru, va merge înainte şi va purta războaiele noastre” (I Regi, 8, 19-20). Trebuie ştiut că în acea perioadă, israeliţii aveau deja conducători în persoana judecătorilor (cum au fost Samuel şi Samson, de exemplu).

În perioada vetero-testamentară, consacrarea se făcea prin ungerea cu ulei sfinţit, iar cei astfel aleşi erau preoţii, prorocii şi regii. Unsul era supus din acel moment voii lui Dumnezeu. Alegerea se făcea luându-se în considerare o calitate cu totul aparte, o virtute, ceva care îl distingea de semenii săi sau prin glasul lui Dumnezeu. Aşadar, nu se transmitea, precum la celelalte popoare, pe cale ereditară. Mai mult decât atât, nu era o ungere cu caracter irevocabil şi infailibil, ci darul i se putea retrage celui care n-ar mai fi urmat, prin fapte, chemării pentru care a fost rânduit. Astfel, în aceeaşi carte I a Regilor aflăm că primul chemat la această înaltă slujire de rege-preot a fost Saul, „tânăr şi frumos, încât nu mai era nimeni în Israel mai frumos ca el; acesta era de la umeri în sus mai înalt decât tot poporul”. Prorocul şi judecătorul Samuel, căruia mai înainte i se ceruse de către popor un rege, ascultând glasul Domnului, îl va unge pe Saul rege în Israel. Ascultarea de glasul Domnului, o virtute crucială în viaţa duhovnicească a omului, era esenţială şi în misiunea prorocilor şi a regilor. De la Avraam şi continuând cu Iacob, Iosif, Moise, şi mai apoi cu prorocii, ascultarea Celui de Sus a adus binecuvântare şi mari daruri duhovniceşti. Saul, însă, a ignorat în repetate rânduri această datorie sfântă la care îl îndemnase însuşi Samuel, şi, în cele din urmă, i-a fost retras harul şi a fost coborât de pe tronul lui Israel.

I-a urmat cel care a îmbinat aproape în mod desăvârşit cele trei prerogative, de rege, de proroc şi de preot: David. Acesta, fiu al lui Iesei şi păstor de oi, a fost chemat din poruncă dumnezeiască la conducerea poporului lui Israel, căci „a odihnit Duhul Domnului asupra lui David din ziua aceea” (1 Regi 16, 13). Scriptura ne spune că, pe lângă ascultarea desăvârşită şi neprihănirea sfântă ce-l caracterizau, tânărul David avea şi darul de a cânta din harpă. Cânta atât de frumos, încât alunga şi duhurile rele de la cei care-l ascultau: „… a trimis Saul să i se spună lui Iesei: «Lasă pe David să slujească la mine, că a aflat el bunăvoinţă în ochii mei!». Iar când duhul cel trimis de Dumnezeu era peste Saul, David, luând harpa cânta, şi lui Saul îi era mai uşor şi mai bine şi duhul cel rău se depărta de la el” (I Regi 16, 22-23).

Deşi urât de Saul, care-l invidia cumplit, David a plâns moartea sa: „…a apucat David hainele sale şi le-a rupt; asemenea şi oamenii cei ce erau cu el şi-au rupt hainele lor, şi au plâns şi s-au tânguit şi au postit până seara după Saul şi fiul său Ionatan, după poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuseră de sabie” (2 Regi 1, 11-12). David este primul rege biblic care doreşte să Îi zidească lui Dumnezeu un templu, spunând către prorocul Natan: „Iată, eu locuiesc în casă de cedru, iar chivotul Domnului stă în cort” (2 Regi 7, 2). Este o dorinţă ce nu i se va împlini, însă: Dumnezeu, prin acelaşi proroc îi răspunde regelui: „…voi ridica după tine urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale, şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu, şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu”. (2 Regi 7, 12-14). Şi, deşi nu a ajuns să zidească o casă lui Dumnezeu, a rămas în istoria mântuirii prin Psaltire, carte scrisă sub insuflarea Duhului Sfânt. Cei 151 de psalmi (ultimul necanonic), întocmiţi de el sub insuflarea Duhului Sfânt, cuprind nu numai rugăciuni de cerere, de pocăinţă, de laudă, de mulţumire, ci şi prorocii despre Hristos, aceştia din urmă fiind numiţi psalmi mesianici. Rolul lui Dumnezeu în misiunea de conducător a regelui, dar mai ales ocrotirea şi ajutorul Lui în calea mântuirii acestuia ocupă, de asemenea, un loc aparte în Psaltire. Iată două versete în sprijinul acestei afirmaţii (de notat că termenul „rege” este înlocuit cu „împărat”): „Doamne, mântuieşte pe împăratul şi ne auzi pe noi, în orice zi Te vom chema.” (Ps. 19, 10); „Doamne, întru puterea Ta se va veseli împăratul şi întru mântuirea Ta se va bucura foarte” (Ps. 20, 1).

Prin conţinutul lor profund, psalmii au fost consideraţi de Sfinţii Părinţi ca fiind fundamentali pentru parcursul duhovnicesc al creştinului din orice vreme şi din orice loc. Psaltirea este precum o liră sfântă ale cărei vibraţii muzicale ne luminează viaţa şi ne înalţă până la iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe au aşezat în rânduielile slujbelor psalmi întregi sau fragmente din aceştia, ca fiind normative pentru viaţa liturgică a creştinilor.

Din acest motiv, pe drept cuvânt, Psalmistul şi Prorocul David poate fi considerat figura emblematică a regelui care a îmbinat cu dragoste şi înţelepciune sfântă cele dumnezeieşti cu cele omeneşti, lăsând ca testament lumii, sub înrâurirea lui Dumnezeu, unul dintre cele mai preţioase daruri spre folosul duhovnicesc şi spre mântuirea oamenilor.

Urmaşul său, regele Solomon, este cel prin care s-a împlinit voia lui Dumnezeu în ce priveşte zidirea Templului. În acesta, Dumnezeu a aşezat, „cu asupra de măsură”, pricepere omenească şi înţelepciune dumnezeiască, încât renumele său a depăşit cu mult graniţele Israelului. În cazul său, putem vorbi de o moştenire, dar nu atât a averii şi tronului tatălui său, cât mai ales a dragostei de Dumnezeu şi a iubirii de înţelepciune şi de adevăr. Prin cărţile atribuite lui, Pildele şi Ecclesiastul, răzbat o bogată experienţă de viaţă şi o înţelepciune nemaiîntâlnită până la el. Sfaturile şi îndemnurile sale la o viaţă curată, înţeleaptă şi plăcută lui Dumnezeu dovedesc cu prisosinţă faptul că preocupările sale nu erau numai cârmuirea regatului său, ci mai ales cercetarea şi aflarea scopului vieţii omului şi cum se poate ajunge la o trăire cât mai vie şi mai neprihănită, aşa cum vrea Dumnezeu, pentru a ajunge de la chip la asemănare. Deşi bogăţia sa a ajuns proverbială, şi-a păstrat cumpătarea şi nu a renunţat nicio clipă la cercetarea de sine şi a misterului vieţii omului, căci ne spune: „Grăit-am în inima mea: Cu adevărat am adunat şi am strâns înţelepciune – mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim -, căci inima mea a avut cu belşug înţelepciune şi ştiinţă. Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia” (Eccl., 1, 16-17).

Un alt exemplu de rege care a pus dragostea de Dumnezeu şi viaţa curată mai presus de slava trecătoare a acestei lumi a fost regele Manase. Deşi idolatru şi vrăjitor, ce ucidea fără milă pe poporul său, se întoarce la credinţa în Dumnezeu în momentul în care asirienii îl prind şi îl duc în Babilon. Este momentul de răscruce al vieţii sale, când ajunge la convingerea că de moartea iminentă nu-l mai poate scăpa decât Dumnezeu. Rugăciunea sa a fost aşezată de Biserica creştină între cele două Testamente, cel Vechi şi cel Nou, ca un element de legătură, pentru a ne dovedi, o dată în plus, că pocăinţa adevărată, iubirea, disponibilitatea de jertfă pentru dragostea lui Dumnezeu sunt mai presus decât bogăţia materială, rangurile înalte şi slava trecătoare a oamenilor. În această rugăciune, deosebit de pătrunzătoare, regele Manase grăieşte către Dumnezeu aceste cuvinte: „…Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepţi, n-ai pus pocăinţă pentru cei drepţi: pentru Avraam şi Isaac şi Iacov, care nu Ţi-au greşit Ţie, ci ai pus pocăinţă mie, păcătosului, pentru că am păcătuit mai mult decât nisipul mării. […] Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătateaTa. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit, şi fărădelegile mele eu le cunosc. Însă cer, rugându-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osândi la întuneric sub pământ. […] Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mântuindu-mă pe mine, nevrednicul, după mare mila Ta.”

Am văzut în rândurile de mai sus, cum ungerea regelui nu era doar un simplu gest de învestitură, ci mai degrabă, o consacrare în fruntea unui popor, având ca pietre de temelie ascultarea, frica Domnului şi slujirea cu dragoste a poporului peste care a fost aşezat cârmuitor. De aceea, cel mai important lucru în viaţă este să nu îţi trădezi niciodată principiile, indiferent de turnura favorabilă ce poate apărea în viaţa ta. Mai mult, grija pentru mântuirea sufletului şi frica Domnului să îţi fie călăuză şi îndreptar, căci viaţa este ca o scară, dar de noi depinde dacă vom urca spre mântuire sau vom coborî la iad.

 

 

MASLU LA PAROHIA CORLĂTEŞTI (JUD. PRAHOVA)

Silviu-Constantin Nedelcu (articol apărut în nr. 107 al Revistei Dimitrios)

Duminică, 7 august, am onorat invitaţia Părintelui Iustin Biton, de la parohia Corlăteşti (jud. Prahova), de a ne ruga împreună la Sfântul Maslu. În frunte cu Părintele Mihai, 15 enoriaşi de la Sfântul Dumitru-Poştă ne-am întâlnit în faţa Mănăstirii Ghighiu cu puţin înainte de ora 19, ora la care a fost programată Taina vindecării. Liniştea mănăstirii m-a izbit în faţă ca o locomotivă de tren şi, preţ de o clipă, am uitat pentru ce mă aflam acolo. După nici cinci minute, neaşteptat de puţin, eram deja în poarta bisericii Sfântul Nicolae care, se poate spune, se află la o aruncătură de băţ de Mănăstirea Ghighiu. O clopotniţă mică străjuia intrarea în curtea lăcaşului. Am păşit stingher pe aleea de beton şi am dat de o biserică mică, la propriu, care îşi păstra pisania originală din anul 1792. Am intrat să mă închin şi am dat cu ochii de-o pictură de secol al XVIII-lea, în care sfinţii reprezentaţi transmiteau smerenie şi discreţie. În minte mi-a venit întrebarea firească: unde vom face sluj­ba, întrucât afară erau mulţi oameni, iar spaţiul din bise­rică, mic. Imediat, am văzut că sătenii au luat cu ei din biserică toate scaunele şi pernele şi s-au aşezat afară, pe iarbă, lângă absida dreaptă a bise­ricii. Mergând într-acolo, am văzut pregătită o masă de slujbă pe care era aşezată Sfânta Evanghelie şi o sfântă cruce.

La ora 19, preoţii adunaţi acolo au dat binecuvântarea şi am început Sfântul Maslu. Aerul de ţară şi verdeaţa de pretutindeni te îmbiau la meditaţie asupra petrecerii vieţii în simplitate, departe de tumultul şi zgomotul oraşului. Slujba a continuat după tipic, iar răspunsurile stranei, formată din tinerii bisericii noa­stre, au fost peste măsura aşteptării unui dirijor exigent. Deşi slujba a durat aproape două ore, nu am simţit când a trecut timpul. La finalul slujbei, Părintele Iustin i-a făcut o „surpriză” Părintelui Mihai şi l-a invitat să rostească un cuvânt de folos duhovnicesc. Luat prin surprindere, Părintele Mihai a reuşit să capteze atenţia tuturor celor adunaţi acolo cu predica sa, din care am reţinut următorul lucru: Dumnezeu ne încearcă, uneori, prin boală sau suferinţă, pentru a ne încerca răbdarea.

Seara s-a încheiat cu o agapă frăţească pregătită prin bunăvoinţa Părintelui Iustin şi a doamnei preotese, Maria-Afrodita, care şi-au manifestat bucuria pentru vizita noastră. Generos, Părintele Iustin ne-a invitat iarăşi, poate la hramul bisericii – monument istoric, de Sfântul Mucenic Eustaţie Plachida, pe 20 septembrie.

Ne-am îmbarcat în maşini, după ce ne-am luat rămas bun unii de la alţii, având în gând sentimentul de rugăciune pe care l-am trăit în timpul slujbei de Maslu la care am participat, şi care nu ne-a părăsit până târziu.

 

 

Veşti extraordinare!

Am început restaurarea picturii murale! Suntem fericiţi pentru acest debut al lucrărilor, chiar dacă enorma sumă de care avem nevoie ne îngrijorează foarte mult. Devizul lucrărilor se apropie de 900.000 de lei, o cifră ameţitoare pentru micuţa noastră comunitate. Dar, dacă Dumnezeu va dori, vom împlini şi această sarcină, cu ajutorul dumneavoastră, rugătorii şi donatorii Bisericii Sfântul Dumitru.

Câteva imagini surprinse ieri, la faţada de vest. Meşterul zugrav Cătălin Palamariu a început restaurarea picturii exterioare cu ocniţa de deasupra intrării, unde este reprezentat hramul istoric, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. După finalizarea acestei prime picturi, vom restaura sfinţii care îl încadrează pe Sfântul Dimitrie, Sf. Ap. Petru şi Sf. Ap. Pavel. Restaurarea picturii exterioare se va încheia după curîţarea brâului cu cei 12 apostoli din apropierea cornişei de la intrare. Abia apoi vom deschide un front de lucru în interiorul bisericii (probabil, peste aproximativ trei săptămâni)

Am deschis o colectă pentru strângerea fondurilor necesare. De asemenea, cei care doriţi să achitaţi restaurarea unui sfânt anume, vă rugăm să ne anunţaţi, ne-ar fi de mare ajutor.

Vă mulţumim anticipat!

IMG_20160822_161627IMG_20160822_161542IMG_20160822_161548IMG_20160822_161603

Cerul şi pământul

Lucrăm în aceste zile şi la cea mai înaltă parte a sfântului lăcaş, turla, dar şi la cea de sub picioarele noastre, pardoseala.

Sus, tabla veche a fost dată la o parte şi lemnul depăşit de timp, ars de soare şi, poate, de un incendiu, este înlocuit. Turla va fi întărită şi picurii de ploaie din naos vor deveni istorie.

Pardoseala este pusă în proporţie de 70 %. Partea dinspre pronaos, treptele de la solee şi medalionul din naos vor fi finalizate, sperăm, săptămâna aceasta.

Vă invităm să vedeţi acest progres în imaginile de mai jos, realizate de Laura Dobre, şi să ne sprijiniţi eforturile prin donaţii în contul bisericii:

RO 02 RZBR 0000 0600 1219 1317  (donațiile se pot face în orice monedă) deschis la Raiffeisen Bank, Agenția Decebal.

Vă mulţumim!

 

 

 

 

 

 

VOLUNTAR ÎN MIJLOCUL COPIILOR CU AUTISM

Alexandra NICOLAESCU (articol apărut în numărul 106 al Revistei Dimitrios)

Auzim uneori, poate nu atât de des pe cât ar trebui, la știri sau în jurul nostru, vorbindu-se despre voluntari implicați în diverse activități – de la serviciul de salvare, până la colectarea de gunoaie din vreo rezervație naturală. Dar ce este voluntariatul? Definiţia de dicționar este următoarea: „acțiune desfășurată în folosul unor persoane sau al comunității, fără a urmări vreun folos material”. Ultima parte a definiției poate naște nedumerire: puțini oameni înțeleg scopul voluntariatului, dar și mai puțini, sensul acestuia. Prin urmare, cine poate fi voluntar? La întrebarea aceasta se poate răspunde printr-o alta: ce anume motivează un voluntar? Răspunsul meu, după o experiență de voluntar de câţiva ani în mijlocul copiilor: dragostea pentru aproapele, deci pentru Dumnezeu. Iubirea care leagă oamenii și care devine, astfel, liant între ei și Dumnezeu. Am putea răspunde, așadar, că voluntar poate fi oricine.

Copiii, o categorie vulnerabilă a socie­tății, sunt printre principalii beneficiari ai activității voluntarilor. Când spun „copii”, mă gândesc la bucurie, inocență, veselie și energie. Ei sunt cea mai de preț comoară a părinților. Uneori, însă, strălucirea comorii se pierde, iar cei mici suferă cumplit. O afecțiune des întâlnită – mai frecventă decât cancerul – este autismul. Un monstru ce ține copilul prizonier. Din ce în ce mai multe cazuri de autism necesită ajutorul terapeuților, dar sunt foarte puțini cei care au răbdare să lucreze cu micuții cu astfel de tulburări comportamentale și să-i ajute.

Să petrec timp benevol cu copiii autiști a fost o etapă nouă în viața mea. Prima întâlnire cu ei a avut loc în cadrul Asociației „Puzzle”, asociație înființată chiar de mama unor gemeni autiști. Lucrând cu ei, am descoperit că greutatea nu este doar pe umerii copiilor, ci și pe cei ai părinților. De obicei, nu apreciem lucrurile decât atunci când le pierdem sau nu le mai avem. Acești părinți își aduc copiii la terapie pentru a-i auzi vorbind. Văzând cât de greu obțin ei rezultate, apreciezi mai mult cuvintele pe care le învață atât de ușor un copil sănătos. Copiii cu tulburări de spectru autist nu se pot exprima, nu pot comunica. Unii sunt agresivi. Privirea lor sinceră, uneori îndurerată pentru că nu pot scoate la lumină durerile și gândurile lor, te ambiționează.

Voluntariatul nu este un hobby, nu pleci mereu bucuros de acasă. Uneori, ești nevoit să renunți la ceva ce îți face plăcere pentru a ajuta. Este o datorie, dar răsplata efortului este pe măsură. Privind în urmă, îmi aduc aminte de copiii care au început anul trecut ședințele de terapie și logopedie. În prima zi în care am asistat la ore, pentru că cei mici reacționează diferit la nou, am stat retrasă. M-am simțit descurajată, mă întrebam dacă voi putea face acest lucru. Mi s-a părut greu. Un băiat nu accepta să fie privit. Altul, în schimb, mai afectuos, îmi aranja mereu părul cu mânuța. Emoții diferite, copii diferiți, dar mereu sinceri și sensibili. Copiii-îngeri, cum mai sunt numiți, au nevoie de noi. Părinții se plâng de noi, cei sănătoși, dar uităm că alții, pentru că sunt „altfel”, nu sunt acceptați în școli sau în societate. Nouă ne stă în putere să schimbăm acest lucru. Iar modalitatea prin care facem primul pas este voluntariatul.

Pentru o mai bună înțelegere a autismului și pentru a crește nivelul de informare al publicului larg privind nevoile speciale ale persoanelor cu autism și ale familiilor acestora, Adunarea Generală a ONU a stabilit o zi internațională de conștientizare a autismului. Pe 2 aprilie, în marile orașe din lume, dar și în București, sunt organizate marșuri de susținere și evenimente caritabile, culturale sau recreative.

Copiii autiști, dar și părinții lor, au nevoie de noi, de căldura și încurajările noastre. De cealaltă parte, noi, voluntarii, avem nevoie de ei pentru a uita de problemele noastre și pentru a redeveni, lângă ei, copii. Noi le dăm dragoste și implicare, iar ei ne dau nouă speranță, bucurie și energie.

CUM SE VINDECĂ UN COPIL

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR (articol apărut în numărul 106 al Revistei Dimitrios)

Un sondaj de opinie realizat indiferent de public, de oră și de spațiu, ar așeza sănătatea propriilor noştri copii în topul solicitărilor, rugăciunilor, doleanțelor. Este și greu să fie altfel, dacă nu cumva bunurile și țintele spirituale ar deveni prioritare în mijlocul unei familii. Dar adevărul e că, depășind credința noastră, entuziasmul nostru liturgic, atunci când ele există și se manifestă, amenințarea statusului sănătății noastre și spectrul îmbolnăvirii celor dragi, copiilor în special, uimesc prin lejeritatea arătată în depășirea celorlalte griji curente. Atunci când ai un fiu bolnav, uiți că ai rate, dai la o parte pasiunea exprimată săptămânal pentru pescuit, nu te mai interesează nici că ești tu însuți bolnav.

Este curios, însă, că îngrijorarea se naște abia când parafa unui medic confirmă un diagnostic de care ai auzit la alții, o boală cu un nume suficient de înfricoșător încât să faci toate eforturile ca să nu plângi în fața celui care te vede omul cel mai puternic, eroul lui. ADHD, obezitatea sau cocoașa de smartphone (da, există așa ceva!) ne iau prin surprindere și implorăm ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților, fără să abandonăm televizionarea, burgerii „cu de toate” și ultimul model de tabletă scos pe piață, pe care le oferim din dragoste certă, nedisciplinată și nesăbuită poate, celor mici.

Un copil este un dar de la Dumnezeu, dar parcă realizăm asta punctual, întrerupt de-a lungul existenței lor. Gânduri exaltate la descoperirea gravidității, emoții și așteptare la aproape nouă luni, banchet și veselie la botez, artificii și torturi cu prințese la aniversări și, în rest, ocupați cu „ale noastre, ale celor mari”, îi încredințăm bonelor, calculatoarelor și prietenoaselor și ieftinelor fast food-uri. Inclusiv subsemnatul e prins, ca într-un vortex, într-un program cotidian, în care copiii apar ca griji, de peste tot auzind că dacă „ai copii, ai probleme”, că muncești pentru ei, că te iau de bun când ajungi de la serviciu și vor să se joace cu tine.

Copiii sunt un dar, și nu doar atunci când aflăm de la vreun specia­list că sunt foarte bolnavi. Sfântul Nicanor, pe care îl prăznuim pe 7 august, vindecător al copiilor, ale cărui sfinte moaște se află în biserica noastră, ar trebui să ne inspire la o grijă curentă pentru minunatele forme de creație continuă a lui Dumnezeu – fiii și fiicele noastre. Mă gândesc că, înainte să ne rugăm lui să ni-i însănătoșească, dacă ar fi nevoie, ar trebui să îi cerem să ne înțelepțească pe noi, beneficiarii generozității divine, să ne lumineze mintea pentru a alege ce este potrivit, folositor și mântuitor pentru copiii noştri.

Frăţietate în rugăciune

Aseară, 7 august, 15 credincioşi ai parohiei noastre au participat la Taina Sfântului Maslu oficiată la Parohia Corlăteşti, de lângă Ploieşti. Evenimentul va fi prezentat pe larg în articolul lui Silviu Nedelcu, în numărul viitor al Revistei Dimitrios. Până atunci, câteva poze care exprimă prea puţin din sentimentele de frăţietate şi comuniune în rugăciune pe care le-am trăit aseară, la lumina unei luni frumoase şi în mirosul plăcut al ierbii.

Foto: Justinian Constantinescu şi Silviu Nedelcu.