Câteva gânduri athonite…

Daniel JORA (articol apărut în Revista Dimitrios, nr. 100)

Așa cum Dumnezeu a ales un popor pe care să-l ocrotească și prin care să Se facă cunoscut și celorlalte neamuri, tot așa Maica Domnului a ales un loc în care oamenii doresc să se despătimească, să se împărtășească de harul Duhului Sfânt, pentru ca ulterior să Se facă cunoscut Dumnezeu prin viața lor deosebită. Am simțit cu adevărat că ne aflăm în Sfântul Munte doar în momentul în care am văzut cum se roagă părinții atoniți greci, dar cele mai frumoase momente duhovnicești le-am trăit la Schitul Lacu, printre români. Am putea spune că a fost chiar ca acasă. Nu am purtat nicio discuție teologică, dar nici nu a fost necesar. Părinții L-au propovăduit pe Dumnezeu printr-un anume fel de a fi pe care l-au dobândit când s-au întâlnit cu Hristos, la privegherea la care am asistat și noi. Duhul lui Dumnezeu e Duh de comuniune, iar cel care se împărtășește de acest har, prin viață curată, rugăciune personală, dar și publică în Biserică, nu poate rămâne indiferent față de ceilalți oameni. Am fost primiți ca într-o mare familie.

Dialogul scurt cu un părinte de la Mănăstirea Iviron iarăși ne-a rămas întipărit în suflet. La întrebarea: care este scopul monahului odată ce ajunge în acest loc?, el ne-a răspuns simplu, dar cu un limbaj interiorizat, din propria experiență, care mișcă sufletul. Scopul monahului, ne-a arătat acest călugăr, este de a realiza cele trei etape care duc la îndumnezeire, prin harul lui Dumnezeu: purificarea, iluminarea, iar despre a treia ne-a spus că e foarte grea. Purificarea are în vedere golirea sufletului de patimi, de propriul egoism. Omul până nu se purifică este bolnav sufletește și nu poate accede la iluminare. Cu alte cuvinte, până când omul nu se vindecă pe sine nu poate să se umple de harul Duhului Sfânt pentru ca ulterior să se facă de folos și celorlalți.

Rugăciunea concretă a fost un alt lucru pe care l-am învățat de la același părinte. Nu „Doamne, Iisuse, iartă-mă!“ (de toate păcatele) și atât, ci „Doamne, Iisuse, iartă-mi păcatul x sau y. Primul pas spre vindecare e sinceritatea cu sine, iar mai apoi cu Dumnezeu. Prin rugăciune se realizează un du-te-vino: trimitem o cerere concretă către Dumnezeu și primim un răspuns cu precizie. În felul acesta, se poate vedea mai bine lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră.

Am reușit să ajungem și la chilia Părintelui Paisie Aghioritul (canonizat anul trecut), unde am fost întâmpinați cu ospitalitate. Acest sfânt contemporan nouă a realizat toate cele trei etape amintite mai sus și în final a ajuns de mare folos tuturor oamenilor.

În toată această călătorie de neuitat şi plină de peripeţii am simțit prezența lui Dumnezeu și ocrotirea Maicii Domnului, mai ales în momentele în care nu reușeam să obținem cazare, din cauza locurilor deja ocupate. S-au așezat lucrurile astfel încât nu am rămas nici pe drumuri, nici flămânzi. „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (In 14, 18), puse în legătură cu „iată fiule Maica ta”, cuvinte rostite de Mântuitorul fiind pe Cruce, înțelegem că Maica Domnului nu e doar ocrotitoarea călugărilor din Sfântul Munte, ci a tuturor creștinilor care-i cer ajutorul, inclusiv a femeilor credincioase.

 

Foto: Daniel Jora

 

 

 

 

Revista Dimitrios la numărul 100

Istoricul Revistei Dimitrios

Emanuel Tudor (articol apărut în numărul 100 al Buletinului parohial al Bisericii Sfântul Dumitru Poştă)

La începutul anului 2012, în Biserica Sfântul Dumitru-Poştă, erau organizate numeroase dezbateri, cu privire la proiectele ce trebuiau implementate, în vederea promovării şi sprijinirii acţiunilor social–misionare ale comunităţii acestei parohii, cât şi pentru strângerea de fonduri, privind restaurarea sfântului lăcaş. Una dintre ideile lansate a fost şi editarea unei reviste parohiale, care să aibă drept ţintă un public mai larg, mai ales pe cei care nu aveau între priorităţi frecventarea bisericii şi participarea la slujbe. Conţinutul se dorea a avea atât învăţături duhovniceşti, cât şi opinii personale ale enoriaşilor, cu privire la modul cum vedeau biserica, cum se raportau la aceasta în general dar şi în situaţii punctuale, şi nu în ultimul rând felul în care au ajuns la această biserică, şi cum au simţit primul contact, atât cu comunitatea, cât şi cu Pr. Paroh Mihai Gojgar.

După primirea binecuvântării Preafericirii Sale, Patriarhul Daniel, s-a trecut la treabă, primul număr editându-se în aprilie 2012. Această primă apariţie a revistei îşi întâmpina cititorii având în titlul articolului de pe prima pagină cel mai important mesaj al ortodoxiei, „Hristos a înviat!”. Pentru că, eram la început şi nu cunoşteam implicaţiile financiare ale imprimării cu regularitate a revistei într-un tiraj numeros, mai ales că nu ştiam care ar fi numărul optim al acestuia, am ales varianta alb-negru, mai economică, şi mai apropiată de posibilităţile noastre financiare de atunci. Primele douăsprezece numere au fost tehnoredactate de Ştefan Georgescu, căruia îi mulţumim încă o dată pentru implicarea sa în acest proiect. Cu mici sincope, revista a avut o apariţie neîntreruptă, un nou număr la fiecare două săptămâni. Articolele au vizat, în general, sărbătorile religioase cât şi vieţile sfinţilor din calendarul creştin-ortodox, aferente respectivei perioade, venind cu prezentări generale de natură teologică, cât şi cu învăţături şi sfaturi practice, adresate credincioşilor, cu privire la modul de a acţiona şi a se raporta la evenimentele religioase, având drept scop eliminarea superstiţiilor şi a practicilor neconforme cu învăţătura ortodoxă, şi consolidarea unei poziţii corecte a enoriaşilor în materie de credinţă. Perioada comunistă a lăsat un gol destul de mare în ceea ce priveşte nivelul de catehizare a oamenilor, iar cei care se ocupă de revistă, sunt printre persoanele care se străduiesc să-şi aducă aportul la umplerea acestui gol. Pe lângă rolul informativ, revista a constituit şi o platformă de prezentare a nevoilor reale ale oamenilor aflaţi în suferinţă, din parohie, şi nu numai, făcându-se apel în nenumărate rânduri la ajutorul credincioşilor, care, spre bucuria părintelui Paroh Mihai Gojgar nu au rămas nepăsători, ci au răspuns pozitiv, implicându-se într-un mod activ, atât în acţiunile punctuale, cât şi în cele permanente, cum ar fi „Masa de sâmbătă”.

În cursul anului 2015, imediat după Sfintele Paşti, revista a fost înscrisă în rândul publicaţiilor seriale, care au un cod unic de identificare la nivel internaţional (ISSN – INTERNATIONAL STANDARD SERIAL NUMBER), registru ce funcţionează în cadrul Bibliotecii Naţionale a României. Acest lucru a fost făcut la iniţiativa şi de către Silviu Nedelcu, secretar de redacţie al Revistei Dimitrios. Începând cu numărul 78, un număr special cum spunea Părintele Mihai la predică, care face trecerea din cotidian în veşnicie, s-a început printarea color a revistei, într-un tiraj adaptat la dimensiunile şi nevoile parohiei, lucru ce presupune un efort financiar, de dimensiuni mult mai mari, faţă de varianta alb-negru, dar care creşte considerabil calitatea mesajului vizual, pe care revista vrea să-l transmită cititorilor, şi pe această cale mulţumim celor care au sprijinit şi vor sprijini acest demers al nostru, în continuare. Uşor, uşor am intrat în al cincilea an de apariţie a Revistei Dimitrios, ajungând la numărul 100, un număr aniversar, pentru care revista îşi schimbă formatul din A4 în A5, dublându-se, în acelaşi timp, volumul editorial.

Trebuie să amintim că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca 2016 să fie „Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti”. Sfântul Antim Ivireanul a tipărit numeroase cărţi, la Bucureşti, Snagov, Mănăstirea Govora din Vâlcea şi la Târgovişte după ce a fost ales Mitropolit al Ungrovlahiei având o contribuţie foarte importantă la unificarea limbii române literare. Cu modestia de rigoare, ne simţim datori să continuăm această tradiţie, a apariţiei literaturii duhovniceşti, la nivelul şi cu mijloacele pe care le avem la îndemână.

Le mulţumim tuturor celor care au contribuit la apariţia revistei, atât pe partea redacţională, cât şi pe cea de printare şi distribuţie în cutiile poştale ale celor care erau în primul rând vizaţi, şi privim cu încredere în viitor, chiar dacă apariţia bilunară implică o muncă de anduranţă, însă o privire retrospectivă ne oferă bucuria că am realizat ceva şi ne oferă energia de a continua.

Emanuel Tudor a susţinut activitatea Revistei Dimitrios mai mult decât oricine altcineva. Eforturile lui, exprimate în ore multe în faţa calculatorului, plecat vinerea târziu, chiar şi la ora 12 noaptea (pentru că nu îi dădeam articolele la timp – Iartă-ne, Ema!), jertfa de timp, bani şi nervi au însemnat şi înseamnă foarte mult pentru noi. Editarea revistei timp de peste 70 de numere a fost o probă a devotamentului faţă de Biserica Sfântul Dumitru. Emanuel Tudor este membru în Consiliul Parohial al bisericii noastre, om de mare nădejde şi, de acum, colaborator permanent al redacţiei, degrevat de sarcina editării publicaţiei noastre. Îţi mulţumim, Emanuel! (Redacţia)

DIMITRIOS_CARTE_100-1-1

Mulţumim, mironosiţelor!

Există câteva predici superbe la Duminica Mironosiţelor (a III-a după Paşti), încât, citindu-le, îţi inhibă dorinţa de a scrie un text teologic pe această temă. Frumuseţea şi profunzimea atinse de Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Luca al Crimeii, mitropolitul Antonie Plămădeală, părintele Cleopa Ilie sau părintele Arsenie Boca evocă fiecare detaliu de istorie biblică, convoacă un adevărat colegiu al simţurilor trupeşti şi sufleteşti, invocă puterile noastre spirituale slăbite şi provoacă admiraţia unanimă.

Şi cum să nu cazi în admiraţie, urmând mişcarea firească a celor care, în zorii Duminicii Învierii Domnului, şi-au unit genunchii cu pământul, uimite de miracolul nemaiauzit şi neimaginat, dar, cu toate acestea, rememorând cuvintele anticipative ale Învăţătorului lor. Da, a înviat precum a spus! Ce puls să fi avut atunci acele inimi, ce lacrimi vor fi curs pe feţele lor, ce reacţii să fi avut nervii şi muşchii acelor sfinte mâini vrednice de pomenire?

Bineînţeles că ar fi un exerciţiu imposibil de imaginaţie, dacă nu ne-ar ajuta reprezentările iconografice ori versetele evanghelice. Chiar şi aşa, efortul înţelegerii acelei duminici are un grad mare de dificultate. Vă propun, însă, o analogie care ar străvezi peisajul din cea mai importantă dimineaţă a Universului. Precum orice analogie, ea implică imperfecţiuni cromatice, tuşe strâmbe ori lumini puse eronat.

Femeile mironosiţe, învingând teama, prejudecăţile şi grijile personale şi-au dat întâlnire, până să se crape de ziuă, pe drumul spre mormântul Domnului. Tăcute, parcă mergând spre o Utrenie de martie, când binecuvântarea preotului smulge ultimele priviri ale stelelor, având în trăistuţele lor miresme pentru a unge trupul lui Iisus, ca şi urmaşele lor care aduc prinoase la biserică, Maria Magdalena şi celelalte aveau în gând o singură întrebare: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? (Marcu XVI, 3). Realismul întrebării te convinge de veridicitatea relatării: nu aveau în discuţie chestiuni teologice, filozofice ori personale, ci doar cum vor împlini datoria lor. Cum vor sluji lui Dumnezeu? Ei bine, aici se iveşte posibilitatea unei paralele cu actualitatea.

Este piatra de la ușa mormântului sau de la ușa inimilor voastre? De la mormânt sau din fața ochilor? Voi, ale căror inimi sunt zăvorâte, ai căror ochi sunt închiși, nu puteți vedea slava mormântului deschis. Turnați uleiul pe care l-ați adus, dacă vreți să vedeți slava, nu pe trupul Domnului, ci pe ochii inimilor voastre. Și atunci, prin lumina credinței, veți vedea ceea ce din lipsa credinței zace acum ascuns în întuneric, cum scrie în Apocalipsă III, 18)” (Petru Hrisologul).

Nu mai avem posibilitatea să plecăm în miez de noapte spre locul unde a fost pus trupul Mântuitorului, dar Părintele Ceresc ne cheamă spre o altă călătorie; una în care nu ungem Trupul, ci îl mâncăm, nu peregrinăm cu teamă, ci cu bucurie sfântă. Şi sunt femei în biserica noastră, precum în toate bisericile ortodoxe, care parcurg acest drum cu o singură preocupare: cum vor da la o parte piatra care stă în faţa slujirii lor? Una are probleme cardiace şi se întreabă cum va traversa Bucureştiul până la Sfântul Dumitru, iar alta îşi pune bani deoparte din pensie pentru a oferi contribuţia anuală pentru lăcaşul ei de cult. O doamnă se îngrijeşte de flori şi, până să ajungă toţi, înveseleşte vazele de care se bucură privirile tuturor, iar cealaltă, care îngrijeşte trei generaţii, consideră trezitul la 4 pentru liturghia de marţi dimineaţă o minimă jertfă făcută sufletului ei. Aceea înveşniceşte clipele trăite în comuniune, iar aceasta se luptă neverosimil să scoată la spălat covoare de două ori mai grea decât ea. Ele organizează hramul şi strâng sacii de resturi luminând masa milostivirii, iar acelea strâng hârtii, facturi şi devize pentru lucrări de care se bucură mii de pelerini prin Centrul Vechi. Pe unele le intuiţi, pe altele nu le ştiţi. Pe multe nu le ştiu nici eu. De ce ar fi asta de mirare? Ce bărbat se interesa de mironosiţe în dimineaţa Învierii? Camuflând temerile lor sub haina statornicei lor evlavii, şi-au continuat drumul cu fermitate şi Domnul le-a cunoscut şi S-a înfăţişat lor mai întâi. Nici o surpriză: El nu rămâne dator şi răsplăteşte în ascuns, răscumpărând lipsa de atenţie şi protecţie a „curajoşilor” bărbaţi de peste timp. Mulţumim mironosiţelor care susţin, înfrumuseţează şi rodesc lucrarea Bisericii. Este puţin, în mod cert, dar recunoaştem în dumneavoastră entuziasmul care ne smereşte şi de care beneficiem cu şi fără ştiinţă, cu şi fără o plină-de-recunoştinţă oglindire.

 

(Pr. Mihai Gojgar, editorial apărut în Revista Dimitrios, nr. 100)

 

fm fb

Noile clopote ale Bisericii Sfântul Dumitru

Noile clopote ale Bisericii Sfântul Dumitru au fost aduse săptămâna aceasta în curtea sfântului lăcaş. Cele trei clopote, cu o greutate de 1,5 tone, au fost montate în zvoniţa din latura dinspre Strada Franceză

Clopotele au fost turnate în bronz la Baia Mare şi acordate la o fabrică de specialitate din Olanda. Armonia celor trei clopote a fost aleasă de noi şi sperăm să vă trezească bucurie şi dorinţa de a grăbi pasul spre lăcaşul de cult. Menţionăm că deşi nu a fost cea mai ieftină variantă, totuşi, în colaborare cu antreprenorul general, Carolin SRL, am hotărât să alegem soluţia potrivită pentru o biserică – monument istoric din Centrul vechi al Capitalei, cu o prestanţă şi vocaţie speciale. După realizarea instalaţiilor electice, clopotele vor fi acţionate automat şi ne vom închina în sunetul lor.

 

foto: Laura Dobre

 

Ferestre noi!

De ieri, avem ferestre noi. Respectând fidel vechiul model, dar proaspăt realizate în atelierele firmei Carolin, aseară, la Maslu, am simţit imediat beneficiul lor: nu a fost curent deloc.

Suntem bucuroşi pentru fiecare nouă realizare. Totul se face în slujba lui Dumnezeu şi spre bucuria semenilor.

Vă mulţumim că sunteţi alături de noi!

 

P.s: urmează curând altă noutate!

 

Izvorul Tămăduirii

Praznicul Izvorului Tămăduirii, 6 mai.

După săvârşirea Sfintei Liturghii, am ieşit în curte pentru sfinţirea apei. Deşi la început ploua foarte tare, la rugăciunea de sfinţire norii s-au risipit, parcă spunându-ne că Dumnezeu a încetat să picure stropi de ploaie şi ne oferă rouă de vindecări.

Momente de neuitat, aşa cum puteţi vedea şi în imaginile realizate de Laura Dobre.