Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Să te bucuri de bucuria altora e secretul fericirii. A spus-o George Bernanos, autorul unei profunde monografii a sufletului unui cleric, Jurnalul unui preot de țară (o carte pe care o recomandăm cu multă căldură, de altfel, mai ales celor care au încercarea de a judeca semenii. Cine nu o are?). Cred că, fără să o stabilim formal, fraza romancierului parizian stă la temelia gândurilor noastre, ale celor implicați în viața Bisericii „Sfântul Dumitru” și în Asociația Umanitară Tadeu. Foarte puțini la număr, în comparație cu solicitările semenilor. Cu lipsuri financiare, în fața sărăciei pluriforme. Adânciți în problemele personale, dar întâlnind dramele altora. Totuși, acolo, în substratul de unde vine bătaia caldă a inimii, se găsesc cuvinte, imagini, emoții, har…Ele ne fac să mergem mai departe și să dobândim surâsuri.
Eu posed cu adevărat doar ceea ce am dăruit (Seneca). Pentru că și noi vrem să surâdem, și noi avem nevoie de asta. Și pentru că lumea nu-ţi poate dărui ceea ce nu primeşte de la tine (Schiller), cu ajutorul lui Dumnezeu, căutăm să alinăm suferințele altora, să dăruim un strop de liniște. Un strop, uneori cu un bănuț, dar cu multă dragoste. Dar cu un bănuţ dăruit poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece! (Sfântul Ioan Gură de Aur). Cuvântul marelui predicator îmi aduce aminte de acțiunile voluntarilor noștri pe stradă, când au împărțit apă rece și limonadă în zilele caniculare celor însetați și sărmani.
Acum, ne pregătim de un nou test. Târgul caritabil din 18-19 august bate la ușă. În spatele bucuriei generate, a fondurilor pe care sperăm să le strângem, a amintirilor, a produselor delicioase stă multă muncă. Respect și mulțumiri celor care se implică sau se vor implica. Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. În paginile revistei, veți putea vedea ce dorim să facem și vă rugăm să vă exprimați dorința de a dărui alături de noi.
Plăcerea oamenilor cu adevărat mari e să facă oamenii fericiţi (Blaise Pascal).

Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Pentru că ne apropiem de prăznuirea Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, am dedicat numărul de față unei probleme de actualitate și cu o rată din ce în ce mai mare în rândul copiilor: ADHD. Tulburările de atenție, asociate greșit, de multe ori, cu obrăznicia sau cu alte probleme psihice sau comportamentale, se întâlnesc din ce în ce mai des. Literatura de specialitate din domeniu abundă de opinii venite din partea psihiatrilor, psihologilor, pedagogilor, dascălilor, teologilor etc. Evident, în cele câteva sute de caractere ale editorialului ori în paginile Revistei Dimitrios nu vom reuși dezlegarea nodului gordian al chestiunii invocate. Respectăm însă inteligența dumneavoastră și ne propunem doar să oferim perspective noi în cercetarea particulară.
Poate cea mai importantă se referă la căutarea unor explicații în noi înșine, nu în copii. În ce măsură neatenția micuțului oglindește neatenția noastră față de el? Nu cumva am încercat să îi cumpărăm bunăvoința și dragostea cu tot felul de jucării, petreceri și dispozitive electronice? Sau, poate, atunci când ne vorbesc despre preocupările lor infantile, jocurile lor de neînțeles peste generații, personajele din desene animate pe care le găsim oribile ori când vor să ne arate o nouă schemă la kendama, nu cumva dăm din cap cu ochii în vreo chitanță ori îi dăm la o parte din fața televizorului în care ne privim serialul pe care nu avem voie să îl pierdem, deși este foarte probabil ca asta să însemne pierderea copilului nostru sau măcar a pierderii firescului său, de care mai târziu ne plângem și pe care încercăm să îl tratăm, căruia îi tolerăm infatuarea, jignirile, lenea, nepăsarea față de școală, pe care încercăm să îl salvăm după ce noi înșine l-am îngropat, pe care l-am programat în viața noastră când am vrut și pentru care nu am mulțumit lui Dumnezeu, un copil care nu pare a mai fi dar de Sus, ci accesoriu (unul singur, evident, pentru că doi sau mai mulți înseamnă multă bătaie de cap și cheltuieli), un prunc pe care îl vedem și care se supune legilor modernității în care trăim: viteză, superficialitate, secularizare.
Nădăjduim să găsiți în paginile Revistei Dimitrios o rază de răspuns.

Pr.Paroh Dr. Mihai GOJGAR

Pe 12 mai, aniversăm nouă ani de când Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă“ a fost ridicată la rang de Paraclis Universitar. În aceeași zi, lăcașul a mai primit două hramuri, în fapt, o recunoaștere a prezenței și binecuvântării primite de la doi sfinți ale căror sfinte moaște se află în biserica noastră: Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie (10 februarie) și Sfântul Mucenic și Tămăduitor Pantelimon (27 iulie). Decizia a fost luată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în ședința Permanenței Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Pentru noi este o zi mare și, implicit, un prilej de sărbătoare și de mulțumire adusă Domnului. De aceea, în seara de 11 mai, de la 21.30, am programat o noapte de Priveghere în cinstea Sfântului Mucenic Ioan Valahul, prăznuit pe 12 mai. Un sfânt tânăr, a cărui viață o puteți citi, pe scurt, mai departe, în revistă. Așa cum tânără este și comunitatea noastră, deși ne aflăm într-un lăcaș multisecular. Iar prin tinerețe, înțelegeți nu doar media de vârstă, ci, mai important, prospețimea gândurilor și optimismul ce ne însuflețește pentru viitor. Nenumărate proiecte sociale, pregătirea bicentenarului de anul viitor al actualei biserici, înfrumusețarea lăcașului și a curții, precum și finalizarea marilor proiecte de restaurare a monumentului ne fac să vibrăm și să fim într-o permanentă tensiune misionară. Dar, dacă reușim să facem ceva, și cred că reușim, tot ce putem spune este: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca XVII, 10). Am spus-o în mai multe rânduri: lucrarea e grea, dar cine îți poate da o bucurie mai mare decât aceea că ai slujit Împăratului Ceresc? De aceea, vă invităm mereu alături de noi, să ne bucurăm în slujirea Lui și a semenilor noștri.La mulți ani sufletelor proaspete din Biserica „Sfântul Dumitru”! „Oamenii au ajuns să agonisească o mulțime de bunuri. În schimb, li s-au împuținat bucuriile“ (Feodor Dostoievski).

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

Un număr dedicat oului. Simbolistică, prezență în culturile lumii și, evident, element fundamental al Paștelui la români. Un număr dedicat oului. Simbolistică, prezență în culturile lumii și, evident, element fundamental al Paștelui la români.  După cele mai multe tradiții locale, ouăle se înroșesc sau se colorează în Joia Mare. Se împodobesc cu modele zonale, dar au și amprenta perioadei liturgice: cruce, stele, elemente vegetale. Cea mai des-întâlnită culoare este roșul, care simbolizează vărsarea sângelui Mântuitorului. Desigur, lucruri știute de dumneavoastră. Vă propunem ca temă de meditație privirea așteptatelor bucate de origine galinacee și din altă persectivă. Când eram mici, eram întrebați: ce a fost mai întâi, oul sau găina? Faceți un exercițiu de memorie pentru a afla ce răspundeați? Nu e important acum.  Adulți, ne dăm seama că cele două faze ale existenței ne pot reprezenta pe noi. Virtualitate sau maturitate, potențialitate sau actualitate? Oul ascunde în el o infinitate de posibilități. În el, ai putea găsi mister și unicitate ori banalitate și o maximă anticipare. Sau, ca să fim mai clari, ce am putea fi și ce suntem, de fapt. Să privim oul ca o oglindă a noastră, ca o așteptare a noului an pascal. Până la următoarea Înviere, cum vom fi? Ce va ieși din noi? Cum vom rodi? Coaja pe care o văd ceilalți poate închipui masca pe care ne vedem obligați să o afișăm pentru a ne proteja sau pentru a părea că suntem într-un fel în care au alții nevoie de noi. Roșul, verdele, galbenul sau orice altă cromatică ce ne acoperă ar putea fi modurile diferite în care interacționăm cu ceilalți, de la albul indiferenței până la roșul jertfei. Cu sau fără sare, trebuie să avem conștiința consistenței noastre. Dumnezeu ne-a dat putere să îi hrănim pe ceilalți, indiferent cât ne prăjesc, fierb sau bat circumstanțele vieții.   Un proverb românesc spune: Omul ca oul, cum îl atingi, îndată se sparge. Și, totuși, avem nevoie să ne atingem inimile unii altora, așa cum Domnul a atins inimile noastre.Hristos a înviat!

Pr.Paroh Dr. Mihai GOJGAR

Colectivul Redacției Revistei Dimitrios încearcă permanent să aducă elemente de noutate, să îmbogățească înțelegerea ortodoxiei, să problematizeze pe tematici actuale, să surprindă cu teme puțin-cunoscute. Așa se întâmplă cu numărul de față, dedicat …crinului. Nu ne-am schimbat specificul într-o publicație de horticultură, ci abordăm unul dintre simbolurile (poate chiar cel mai important) Bunei-Vestiri. Așa cum veți vedea în paginile următoare, minunata și parfumata floare are o simbolistică puternică, nu doar în creștinism. Izul ei, eleganța, puritatea au născut legende și au descris sensibilitatea umană. Un proverb chinezesc spune: Când nu mai ai în buzunar decât doi bănuți, cumpără-ți cu unul o bucată de pâine, iar cu celălalt un crin. Este un crin suficient pentru a umple nevoia de frumusețe din viața noastră? Înmiresmează el atât de mult existența noastră? Poate că da. Poate că simpla lui privire aduce aminte de începutul mântuirii noastre, acceptul Sfintei Fecioare Maria de a primi în pântece pe Fiul lui Dumnezeu. Poate că în acea conversație este o esență a delicateții care ne scapă, poate că mirosul acelei clipe ne depășește. Praful și grosolăniile întâmplate și întâmpinate ne-au răpit capacitatea de a simți prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Sufletul n-are praf şi nici vreun lucru grosolan; el trebuie să fie mai fin decât aerul, mai impalpabil decât lumina, mai pur ca esenţa – este viaţa în puritate absolută… N-are rost să vorbesc cu tine despre lucruri de prisos, cum ar fi forma sufletului, sau  unde sălăşluieşte, sau dacă bea şi mănâncă, sau dacă are aripi; căci nu ştiu nimic din toate acestea. Nu. Este mai potrivit să ne încredem în Dumnezeu. Frumuseţea din lumea asta vine toată din mâna Lui, grăind despre perfecţiunea gustului. El este Creatorul tuturor formelor; El îmbracă crinul; El colorează trandafirul, El picură boaba de rouă. El face muzica naturii. El a alcătuit lumea asta cu tot ce e în ea, şi de aceea, încrezător ca un copil, las în seama Lui să alcătuiască şi Sufletul meu (Lew Wallace, Ben Hur).Colectivul Redacției Revistei Dimitrios încearcă permanent să aducă elemente de noutate, să îmbogățească înțelegerea ortodoxiei, să problematizeze pe tematici actuale, să surprindă cu teme puțin-cunoscute. Așa se întâmplă cu numărul de față, dedicat …crinului. Nu ne-am schimbat specificul într-o publicație de horticultură, ci abordăm unul dintre simbolurile (poate chiar cel mai important) Bunei-Vestiri. Așa cum veți vedea în paginile următoare, minunata și parfumata floare are o simbolistică puternică, nu doar în creștinism. Izul ei, eleganța, puritatea au născut legende și au descris sensibilitatea umană. Un proverb chinezesc spune: Când nu mai ai în buzunar decât doi bănuți, cumpără-ți cu unul o bucată de pâine, iar cu celălalt un crin. Este un crin suficient pentru a umple nevoia de frumusețe din viața noastră? Înmiresmează el atât de mult existența noastră? Poate că da. Poate că simpla lui privire aduce aminte de începutul mântuirii noastre, acceptul Sfintei Fecioare Maria de a primi în pântece pe Fiul lui Dumnezeu. Poate că în acea conversație este o esență a delicateții care ne scapă, poate că mirosul acelei clipe ne depășește. Praful și grosolăniile întâmplate și întâmpinate ne-au răpit capacitatea de a simți prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Sufletul n-are praf şi nici vreun lucru grosolan; el trebuie să fie mai fin decât aerul, mai impalpabil decât lumina, mai pur ca esenţa – este viaţa în puritate absolută… N-are rost să vorbesc cu tine despre lucruri de prisos, cum ar fi forma sufletului, sau  unde sălăşluieşte, sau dacă bea şi mănâncă, sau dacă are aripi; căci nu ştiu nimic din toate acestea. Nu. Este mai potrivit să ne încredem în Dumnezeu. Frumuseţea din lumea asta vine toată din mâna Lui, grăind despre perfecţiunea gustului. El este Creatorul tuturor formelor; El îmbracă crinul; El colorează trandafirul, El picură boaba de rouă. El face muzica naturii. El a alcătuit lumea asta cu tot ce e în ea, şi de aceea, încrezător ca un copil, las în seama Lui să alcătuiască şi Sufletul meu (Lew Wallace, Ben Hur). Poate că e o idee bună să ai mereu un crin în fața ochilor. Oare, primăvara sufletului ar veni mereu când i-am absorbi frumusețea?

Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Preoții din București înregistrează în luna martie un vârf numeric al săvârșirii sfeștaniilor. Toată lumea vrea sfințirea casei în Mărțișor, motivele fiind diferite. Casă nouă, nevoia de binecuvântare a căminului sau argumente superstițioase oferă prilejul invitării preotului acasă. Fiind o parohie de dimensiuni teritoriale liliputane, Biserica „Sfântul Dumitru” nu se ridică la nivelul solicitărilor din marile cartiere urbane. Mă întreb dacă există vreo legătură între dispersia echilibrată pe parcursul anului și felul în care este înțeleasă sfințirea casei. Există vreo corelație între sfeștanie și modul în care ne percepem credința? Este supusă Aghiazma riscului de a fi un act formal, nepregătit, golit de implicare? Își împlinește slujba rolul chiar și în aceste condiții? Fără să vreau să vorbesc de efecte, un cuvânt chinuitor pentru spiritualitatea ortodoxă, totuși, care sunt urmările așteptate ale slujbei? E suficientă împlinirea rânduielii de către preot fără jertfa nesângeroasă a gazdei?
Iată câteva întrebări la care
ne-am propus să răspundem în paginile următoare. Iar la una să răspundem chiar aici. De ce afluența de sfeștanii în martie?
1. Martie a fost prima lună a vechiului calendar roman și, deci, creștinii
voiau să facă sfeștanie la început
de an. 2. Mărțișor este luna primelor mari lucrări agricole, așa încât cei din mediul rural rugau pe Dumnezeu să le ajute pentru o recoltă îndestulătoare. Se citeau (și se
citesc) rugăciuni pentru binecuvântarea țarinilor și ferirea de dăunători.
3. Nu lipsește martie din Post. Chiar dacă expresia este folosită pentru a arăta prezența deranjantă a cuiva, originea stă în faptul că, indiferent de data Paștelui, luna martie are o parte (de cele mai multe ori, toată) integrată în perioada Postului Mare. Iar sfeștania presupune post din partea membrilor casei și o stare de curăție.
La celelalte întrebări… poate…sperăm… în paginile următoare!

Pr. Paroh Mihai GOJGAR

Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite, căreia îi dedicăm prezentul număr din Dimitrios, este una dintre slujbele specifice ale Postului Mare. Fericita îmbinare a Vecerniei cu rânduiala euharistică, în tihna și asceza perioadei în care ne aflăm, ne ajută să simțim altfel jertfa Domnului, deși, paradoxal, nu cuprinde rugăciuni de sfințire a pâinii și vinului, așa cum veți citi mai departe. Îngenuncherile, momentele de taină, tăcerea, melodiile creează o ambianță emoționantă și nădăjduim să o trăim împreună de cât mai multe ori, marțea dimineață de la ora 6 ori vinerea de la ora 18.
Originea slujbei stă în dorința credincioșilor de a se împărtăși și în cursul săptămânii, în ciuda unei postiri aspre. Astfel, după o zi de lucru, participau la evenimentul sacramental și primeau Sfintele Taine, îmbinând abținerea cu bucuria, nemâncarea cu Hrana cea de Sus, reținerea cu surâsul dăruit semenilor. Erau ei mai buni decât noi, cei de astăzi? Erau mai evlavioși, mai cucernici? Greu de răspuns. Poate că da. În mod cert aveau dorința de a se împărtăși mai des. Sfântul Vasile era dezamăgit că, în timpul său, creștinii primesc Sfintele Taine de doar patru ori pe săptămână. În 2018, Euharistia e legată de Paște și de Crăciun, iar uneori doar sub imperiul că așa e bine. E o problemă de vrednicie, de conștientizarea ei? „În zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi. […] Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioşilor – n.n.] nu eşti vrednic să le auzi […], deci, dacă (zici că) nu eşti vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumenii, pentru că nu te deosebeşti cu nimic de ei” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Așadar, dacă avem posibilitatea să ne împărtășim mai des, de ce nu o facem? „Împărtășirea cu Sfintele Taine la fiecare Liturghie ne face sănătoși, împăcați, înnoiți. Câte daruri din cele mai mari sunt ascunse în Liturghie! Să mulțumim Domnului, Care ne dă viață prin minunatele Sale Taine” (Sf. Ioan de Kronstadt). M-aș bucura să ne arătăm și întărim frățietatea prin hrănirea împreună din același Sfânt Potir. Domnul ne așteaptă!

ZILELE FIULUI OMULUI ŞI ZILELE OAMENILOR

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

În dialogurile cu sufletele care au călcat pragul Bisericii „Sfântul Dumitru-Poştă”, am constatat că principala problemă a vieţilor noastre o reprezintă discordia, neînţelegerea, dezbinarea: între mine şi tine, între mine şi Dumnezeu, între mine şi şefi, între noi, cei conduşi, şi ei, cei care conduc, între săraci şi bogaţi, între vecini, colegi, enoriaşi, fraţi, dar şi între mine şi… mine. Şi probabil că, de fapt, aici se află şi sursa celorlalte dizarmonii din noi şi din viaţa noastră. Părintele Tadei spunea că „în familie facem înţelegere sau dezbinare după cum ne sunt gândurile şi dorinţele. Dacă stăpânul casei este copleşit de griji, de gânduri sau de vreo greutate, prin acestea pricinuieşte tulburare nu numai lui, ci şi întregii sale familii”. Evident, lucrurile sunt valabile pentru toate contextele sociale. Haosul şi tulburarea interioare se propagă şi se oglindesc în comportamentul celor din jur.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „trăsătura cea mai cuprinzătoare şi mai definitorie a neamului nostru este armonia”. Când am încetat să fim aşa? Cum s-a întâmplat? Şi…mai ales… cum putem redobândi buna-înţelegere dintre noi?

Numărul de faţă se apleacă asupra explicării semnificaţiilor zilelor Săptămânii Mari, dar o compătimire cu Mântuitorul Hristos o trăim dacă lăsăm deoparte preocupările pentru noi, greutăţile care ne chinuie şi ne fură pacea inimii. Nu putem trăi Paştele, dacă nu vom merge alături de Domnul prin Betania, prin templu, în Ghetsimani, uitând în zilele Pătimirii de patimile şi pătimirile cotidiene. „Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbinaţi şi nu mai au unitate. Nu mai au conştiinţa misiunii lor, nu mai cred în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan Ianolide).

Să căutăm pacea în relaţiile cu cei din jur. Nu ne vom putea bucura de darurile lui Dumnezeu altfel. Şi, în plus, să nu uităm că făcătorii de pace sunt fiii lui Dumnezeu. Vrem să fim fiii Lui?