CUM SE VINDECĂ UN COPIL

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR (articol apărut în numărul 106 al Revistei Dimitrios)

Un sondaj de opinie realizat indiferent de public, de oră și de spațiu, ar așeza sănătatea propriilor noştri copii în topul solicitărilor, rugăciunilor, doleanțelor. Este și greu să fie altfel, dacă nu cumva bunurile și țintele spirituale ar deveni prioritare în mijlocul unei familii. Dar adevărul e că, depășind credința noastră, entuziasmul nostru liturgic, atunci când ele există și se manifestă, amenințarea statusului sănătății noastre și spectrul îmbolnăvirii celor dragi, copiilor în special, uimesc prin lejeritatea arătată în depășirea celorlalte griji curente. Atunci când ai un fiu bolnav, uiți că ai rate, dai la o parte pasiunea exprimată săptămânal pentru pescuit, nu te mai interesează nici că ești tu însuți bolnav.

Este curios, însă, că îngrijorarea se naște abia când parafa unui medic confirmă un diagnostic de care ai auzit la alții, o boală cu un nume suficient de înfricoșător încât să faci toate eforturile ca să nu plângi în fața celui care te vede omul cel mai puternic, eroul lui. ADHD, obezitatea sau cocoașa de smartphone (da, există așa ceva!) ne iau prin surprindere și implorăm ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților, fără să abandonăm televizionarea, burgerii „cu de toate” și ultimul model de tabletă scos pe piață, pe care le oferim din dragoste certă, nedisciplinată și nesăbuită poate, celor mici.

Un copil este un dar de la Dumnezeu, dar parcă realizăm asta punctual, întrerupt de-a lungul existenței lor. Gânduri exaltate la descoperirea gravidității, emoții și așteptare la aproape nouă luni, banchet și veselie la botez, artificii și torturi cu prințese la aniversări și, în rest, ocupați cu „ale noastre, ale celor mari”, îi încredințăm bonelor, calculatoarelor și prietenoaselor și ieftinelor fast food-uri. Inclusiv subsemnatul e prins, ca într-un vortex, într-un program cotidian, în care copiii apar ca griji, de peste tot auzind că dacă „ai copii, ai probleme”, că muncești pentru ei, că te iau de bun când ajungi de la serviciu și vor să se joace cu tine.

Copiii sunt un dar, și nu doar atunci când aflăm de la vreun specia­list că sunt foarte bolnavi. Sfântul Nicanor, pe care îl prăznuim pe 7 august, vindecător al copiilor, ale cărui sfinte moaște se află în biserica noastră, ar trebui să ne inspire la o grijă curentă pentru minunatele forme de creație continuă a lui Dumnezeu – fiii și fiicele noastre. Mă gândesc că, înainte să ne rugăm lui să ni-i însănătoșească, dacă ar fi nevoie, ar trebui să îi cerem să ne înțelepțească pe noi, beneficiarii generozității divine, să ne lumineze mintea pentru a alege ce este potrivit, folositor și mântuitor pentru copiii noştri.

Anunțuri

Oximoron creştin: ceartă şi iubire

Pr. Dr. Mihai Gojgar (editorial apărut în Revista Dimitrios, nr. 103)

Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel variază ca durată, în funcţie de data Paştilor. Pentru a afla timpul Postului Sâmpetrului (aşa cum mai este numit în popor) se foloseşte următoarea regulă: câte zile sunt de la data Învierii (inclusiv) din acel an până la 3 mai, atâtea zile ţine postul.

Mai important decât durata lui, pentru a cărui scurtime unii răsuflăm uşuraţi anul acesta, deşi „trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Problemele vieţii”), cred că ar trebui să relevăm semnificaţia şi actualitatea modelului propus.

Biserica oferă la fiecare sfârşit de iunie modelul comuniunii dintre doi oameni opuşi ca fire, diferiţi ca pregătire culturală, oponenţi chiar în anumite chestiuni religioase. Petru, originar din Betsaida, o localitate obscură din Galileea, numit Simon, până când Iisus l-a numit Chefa (Petru). Căsătorit, fără carte, cu mâinile mult-trudite în barca unde îşi câştiga pâinea din pescuit, lovit de valuri şi lipsuri. Pavel, pe de altă parte, s-a născut într-o familie bogată din marele oraş Tars (Anatolia), avea o educaţie strălucită, dar era lipsit de cunoaşterea nenorocirilor omeneşti, de foame, umilinţe sau dispreţ. Pregătit să fie un rabin învăţat, Saul (numele din naştere al „apostolului neamurilor păgâne”) duşmăneşte de moarte pe creştini, fiind chiar martor la execuţia prin lapidare a primului martir al Bisericii: Sfântul Arhidiacon Ştefan.

Pare limpede că deosebirile erau majore. Practic, nu aveau nimic în comun. Dar Dumnezeu, Călăuzitorul vieţilor noastre, i-a făcut pe cei doi să se întâlnească şi să fie exemplu de iubire frăţească. Ambii au trecut printr-un botez, printr-o transformare lăuntrică fenomenală. Petru, deşi se leapădă de Iisus de trei ori, este reprimit în ceata ucenicilor şi primeşte Duhul Sfânt la Cincizecime, devenind stâlp al propovăduirii apostolice. Saul îşi schimbă traseul în existenţă pe drumul Damascului, începând să vadă Adevărul după miraculoasa orbire ce a potolit setea lui de sânge creştin. Amândoi s-au îndoit, amândoi au greşit grav faţă de Domnul. Însă pentru fiecare Mântuitorul are leacul Său. Ţintind limanuri diferite, la unul un ţărm sărăcăcios din Betsaida, la celălalt înălţimile teologiei mozaice, pe căi opuse, ei sunt aduşi împreună împotriva tuturor circumstanţelor. Devin fraţi întru Domnul, dornici să contribuie la mântuirea tuturor oamenilor.

Foarte interesant este faptul că ei au avut o dispută şi la Sinodul Apostolic de la Ierusalim, din anul 50. Dezbaterea, productivă, a rămas în istorie ca pildă pentru lucrarea sinodală, unde participanţii îşi spun opinia şi, dincolo de orgolii şi interese personale, se fac cele mai bune alegeri pentru comunitate. Mă gândesc la certurile pe care le avem noi în trafic, la serviciu sau poate chiar în comunităţile parohiale. Ce trist când rămânem supăraţi, nu putem depăşi momentul şi nu progresăm în iubire.

Nu a fost cazul Sfinţilor Petru şi Pavel. După ani mulţi de propovăduire, pe 29 iunie 67, cei doi corifei ai Bisericii au fost luaţi din celula în care au fost întemniţaţi împreună la Roma pentru a fi executaţi. La porţile oraşului, s-au îmbrăţişat şi s-au văzut ultima oară cu ochii trupeşti, regăsindu-se la scurt timp în iubirea Preasfintei Treimi pe care au comunicat-o prin cuvânt şi faptă întregii lumi.

Ai spune că nimic nu îi putea aduce la un numitor comun. Nimic în afară de dragostea jertfelnică pentru Biserică. Chiar dacă au avut păreri contradictorii, au ştiut să slujească binelui comun, dând la o parte ce nu era de folos nimănui. Au ştiut să se certe şi ne-au învăţat şi cum să o facem, dacă ajungem acolo. Spunându-ne părerile, dar acceptând mereu posibilitatea ca altul, celălalt, să aibă dreptate. În acest caz, patima, cuvintele grele sau duşmănia nu îşi fac loc. Smerenia are şi chipul acesta înţelept şi elegant al recunoaşterii superiorităţii cuiva. Plecarea capului şi pasul sfios nu reprezintă neapărat imaginea celui care şi-a învins duhul mândriei; dimpotrivă, o privire lucidă şi un pas hotărât, cu o minte luminată şi echilibrată ar putea conţine modestie şi o perspectivă corectă asupra celor din jur.

În final, amintim că Sfinţii Petru şi Pavel sunt şi ocrotitorii sistemului penitenciar, ai celor lipsiţi de libertate, care s-au certat cu cei din jur, cu statul, cu ei înşişi, cu Dumnezeu. Şi, ca martiri care au suferit şi temniţă, ei sunt model de împăcare, de comuniune, de linişte şi de revenire la starea de fericire, indiferent de ipostaza grea în care ne aflăm la vreo bornă a vieţii noastre.

Peter_and_Paul_icon

Memorie şi sensibilitate

Pr. Paroh Mihai GOJGAR (articol apărut în Revista Dimitrios, nr. 102)

De câte ori în an ne luăm câteva minute pentru a purta o convorbire cu o persoană pe care nu am auzit-o de mult? Poate un binefăcător, sau un coleg, sau o rudă îndepărtată, sau un dascăl? De prea puţine dăţi, probabil, comparativ cu oferta de minute nelimitate la abonamentele pentru care ne certăm cu anonimii operatori ai reţelelor de telefonie mobilă. Nu înseamnă că acele mii de minute nu le folosim. Le utilizăm, însă, atunci când avem nevoie de ceva, când slalomând printre numele agendei telefonice căutăm „salvatorul”. Fie un mecanic auto care ne-a reparat în regim de urgenţă aripa stângă, fie medicul care ţi-a făcut o vizită la domiciliu în miezul nopţii, fie mătuşa din provincie pe care o rogi în fiecare decembrie să îţi trimită un pic de şorici din porcul crescut de ea cu grijă şi hrană bio. Dovedim o memorie fantastică în aceste ultime cazuri, dar şubredă până la anulare în primele.

Ce este omul că-ţi aminteşti de el, sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” (Psalm VIII, 4). Aşa se întreabă David, exprimând desăvârşita ştiinţă a lui Dumnezeu, Cel ce cunoaşte respiraţia fiecărui suflet adus în existenţă de El. Se presupune că noi căutăm sau ar trebui să căutăm împroprierea acestui mod de a trăi. Una din formele prin care se traduce iubirea este şi memoria extinsă în care apar toate durerile, greutăţile, opţiunile şi dorinţele celor din jur. Atunci când amintirea lor se face doar în situaţiile de nevoie proprie, nu vorbim de iubire, ci de înţelegerea semenilor ca actori în lumea rolurilor sociale, pe care îi chemăm în reflectoarele vieţii noastre strict pentru scena, actul sau piesa în care ne folosesc. Nu ştim dacă le place şi nici nu ne interesează aspectul acesta. Important este să îşi joace rolul şi să fie prompţi când îi chemăm.

Oare modul în care îi privim pe semenii noştri nu este identic şi oglinditor pentru felul în care ne raportăm la cele sfinte? Nu facem aşa atunci când avem nevoie de El? Nu îl chemăm pe Sfântul Pantelimon înainte de operaţie şi pe Sfântul Haralambie de când am auzit că Zika vizitează Rio de Janeiro tocmai când ne-am antamat sejurul la Olimpiadă? Subiectul acestor rânduri a fost dat de proximitatea sărbătorii Sfântului Iuda Tadeul, Ocrotitorul celor care şi-au pierdut speranţa. La fel se întâmplă şi cu el. Mii, zeci de mii de oameni au venit şi s-au rugat la icoana sa, dar atât de puţini vin, an de an, în ziua prăznuirii lui, 19 iunie! De ce se întâmplă aşa? Şi cum putem schimba asta?

Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă că „fiecare din noi este adus la existenţă de către Dumnezeu ca o a doua lume mare în această lume mică şi văzută”. Ce destin înalt! Dar ca să împlinim vocaţia la care ne-a chemat Părintele nostru, ar trebui să facem ce face El. Amintirea, recunoştinţa, cuvântul bun, gândul frumos. Şi, desigur, nu doar când avem nevoie, nu ca să linguşim, să influenţăm, să manipulăm. Ar putea fi, deci, o soluţie să ne apropiem de Dumnezeu prin oameni. Să începem prin a fi sensibili la cei de lângă noi, pentru a vedea peste tot mesajele Tatălui Ceresc. Lumea ar fi mai colorată şi nuanţele ei nu ar fi dictate doar de alb-negrul reuşitelor sau nereuşitelor noastre, ci ar fi un pastel mereu înduioşător şi vesel, o convorbire tandră şi profundă cu o Existenţă în faţa Căreia ne apropiem prea mult teoretic. „De Dumnezeu nu se poate apropia cineva cu o speculaţie teoretică, ci cu o inimă străpunsă de conştiinţa micimii şi a păcătoşeniei proprii“ (Pr. Dumitru Stăniloae).

Se pare că spre final am ajuns la câteva concluzii. Să ne propunem ca în fiecare săptămână, măcar, să dăm un telefon cuiva de care nu ne mai leagă necesitatea, obligaţia ori calculul. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ierte păcatele cele multe şi să ne ajute să devenim cititori sensibili ai scrisorilor sale de dragoste lăsate în cotidian. Să îi mulţumim Sfântului Iuda Tadeul, cel ce sigur ne-a ajutat în multe situaţii în care am deznădăjduit.

IMG_8903

 

Pe cine să urmărim?

Pe cele mai importante reţele de socializare există posibilitatea de a urmări pe cineva, de a fi la curent cu tot ceea ce scrie respectiva persoană sau instituţie. Prin apăsarea butonului „urmăreşte” sau „follow” (în engleză) devii călător în caravana ideatică a cuiva pe care îl înzestrezi cu posibilitatea de a te influenţa, de a te modela. Relativ uşor, poţi afla că o cântăreaţă precum Katy Perry are 85 de milioane (!!!) de urmăritori pe Twitter. În top se află şi vedete ale momentului ca Justin Bieber, Rihanna, Eminem, Lady Gaga sau Justin Timberlake, fiecare cu peste 50 de milioane de fani. Vă daţi seama cât de influenţi sunt aceşti oameni, mai ales în rândul generaţiilor tinere? Ce forţă de sculptare în inimile lor exercită? Transformaţi în idoli moderni, starurile zilei imprimă un stil, modifică gânduri, anesteziază vocaţia morală a multora. Evident, pe orbita unei lumi care consumă din ce în ce mai repede şi nu integral, care aruncă fără milă la gunoi din ce în ce mai multe deşeuri, „zeii” timpului nostru se iluzionează cu pretenţia eternităţii succesului. Macaulay Culkin, Jennifer Paige sau Meat Loaf, stele apuse de curând, ne-ar putea vorbi despre efemeritatea deificării publice.

În Duminica a III-a din Postul Mare se citeşte o pericopă de la Marcu (VIII 34-38 şi IX,1) în care Mântuitorul Hristos vorbeşte despre cei care vor să Îl urmeze. Aceşti urmăritori trebuie să „se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (v. 34). Hristos are, aşadar, pretenţia exclusivităţii. De altfel, logica ne îndeamnă să spunem că nu poţi urmări două persoane în acelaşi timp. Absenţa obligatorie a alternativei apare şi din dublarea pronominală „să-Mi urmeze Mie”. Mai mult, ar fi complicat, dacă nu cumva haotic, să încerci să îmbini Evanghelia cu Eminem sau pe Sfântul Grigorie Teologul cu Lady Gaga, de exemplu.

Rezultă că are o importanţă capitală pentru existenţa noastră alegerea modelelor, selectarea celor care ne pictează sau, modern, tatuează viaţa, a celor care sculptează sau crestează în sufletele noastre. Chiar dacă pare lipsită de importanţă morală, culegerea de informaţii despre vedeta favorită are un impact şi reprezintă o sămânţă aruncată în subconştientul nostru. De acolo, nu ştii când şi ce răsare. Abandonarea duhului lumesc şi revenirea la principiile evanghelice constituie un demers necesar în redobândirea libertăţii noastre şi a sufletului nostru. Încercând cocktailuri diverse, precum iubirea frăţească şi luptele kung fu, toleranţa paulină şi relativismul actual în privinţa mariajelor nefireşti (exemplele pot continua), apare sentimentul ruşinii. Dar, foarte interesant, nu îţi este ruşine de partea modernă, kung fu sau opiniile privind căsătoriile homosexuale, ci de simpatia pentru valorile religioase. Am întâlnit persoane care mi-au spus că le este jenă, ruşine, teamă să distribuie (să dea „share” la) materiale de pe pagina Revistei Dimitrios. Şi am realizat atunci că reţinerea noastră în a vorbi despre credinţa pe care o împărtăşim naşte îngrijorare pentru viitor. Un viitor apropiat, vezi dilemele existenţiale ale Europei, dar şi unul raportat la veşnicie: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (v. 38).

Dorim să fim simpatici, plăcuţi, să ne atragem complimente din partea lumii, chiar dacă virtualitatea ei ne izbeşte cu durere când ne trezim singuri în momentele noastre de foame, goliciune sau singurătate. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (v. 36). Avem nevoie să discernem lucrurile de care avem cu adevărat nevoie. „Pe pământ misiunea noastră este să trăim o viaţă sfântă în mijlocul atâtor lucruri la care trebuie să renunţăm”, spunea părintele Iustin Pârvu. O încercare dificilă, fără doar şi poate, aşa cum este şi Postul pentru mulţidintre noi. Dar Dumnezeu are grijă de creaţia Sa. Iată, la mijlocul perioadei de asceză, de uscăciune a poftelor noastre, ne iveşte lemnul dătător-de-viaţă al Sfintei Cruci. Privind spre ea, ştim ce model trebuie să urmăm. Pentru că „fiecare din noi este pictorul propriei sale vieţi. Sufletul nostru este ca o pânză; virtuţile sunt culorile; Iisus Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm” (Sf. Grigorie de Nyssa).

Cântăm împreună „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău” şi ne rugăm pentru limpezirea gândurilor noastre, pentru alegeri corecte şi pentru a fi următori Lui, nicidecum unor stele căzătoare pe traiectoria lui Lucifer. „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan II, 15-17).IMG_8011_resize

Cuvinte către o impostoare

De fiecare dată când intru în biserică, îi privesc pe ceilalţi, îi văd că sunt la locul lor, iar eu mă simt o impostoare”. Aceasta a fost mărturisirea pe care mi-a dăruit-o cineva din comunitatea noastră. I-am spus că, pe de o parte, lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Că dreptatea şi puritatea inimii nu sunt atât de uşor vizibile, cum şi gunoiul sau praful se pot ascunde măiastru în colţuri perfide şi dureroase ale existenţei noastre. De asemenea, am încurajat-o şi i-am însuflat putere de a merge mai departe, spre starea de linişte, împăcare şi „normalitate” pe care o constată în ceilalţi. Dar am uitat să îi spun ceva. Şi sper să citească aceste rânduri. Că a păşit în starea de normalitate, tocmai prin conştientizarea propriilor slăbiciuni. Ce poate fi mai firesc decât asta? Ce semn al vieţuirii spirituale am putea avea, altul decât aşezarea, printr-o motricitate duhovnicească depinzând de efort, timp, îndrumător şi disponibilitate, în poziţia vameşului descris de Mântuitorul Hristos în Evanghelie (Luca XVIII, 10-14), cel care a fost pus în antiteză cu fariseul? Aceste două personaje expuse paradigmatic, inventate sau nu, abandonează planul prezenţei şi a celorlalţi, a celor ce trăiesc în afara templului (acum, a Bisericii). Cele două poziţionări sunt o fidelă şi extremă raportare a vieţuirii noastre în spaţiul eclezial. Aici, pe o scară cu infinite trepte, urcăm şi coborâm de la smerenie la aroganţă cu viteza şi apăsarea care ne aduce oboseală sau linişte, durere sau zâmbet, indiferenţă faţă de aproapele sau dragoste de semeni. Reflexul de a-l condamna pe fariseu, ca orice reflex, are un minus: acela de a nu mai putea vedea şi părţile lui bune. Cam asta se întâmplă când judecăm pe cineva: greşeala, căderea înseamnă demonizarea lui, fără drept de apel. Dar fariseului nu i se pot nega câteva atribute: urcarea la templu, timpul pentru rugăciune, postul, susţinerea activităţilor religioase. Actualizat, ar fi cam aşa: fariseul din 2016 s-ar duce la biserică duminică de duminică, chiar dacă ar fi departe de casă, stă la slujbă, nu doar aprinde lumânări, posteşte miercurea şi vinerea, donează 100 de lei lunar (asta la un salariu de 1000 lei) pentru filantropie şi celelalte activităţi ale parohiei. Nu este puţin! Nici nu îmi pot imagina dacă cei 20 milioane de credincioşi români am avea purtările acestui fariseu. Dar, într-adevăr, Hristos spune această pildă ţintind spre inimă, spre modul în care sunt înţelese aceste fapte exetrioare. Fariseul făcea certe lucruri bune, dar îi judeca pe semeni şi se „scălda” întro fatală aroganţă. Vameşul, despre care nu am vorbit, l-a căutat pe Dumnezeu şi şi-a recunoscut starea de nevrednicie. Nu se spune că ar fi făcut lucruri bune şi nici că au urmat fapte meritorii. Dar felul în care a înţeles să trăiască dialogul cu Dumnezeu l-a ajutat să meragă „mai îndreptat la casa sa”, decât farsieul (v. 14). Aşadar, asumarea stării de păcătoşenie, de greşeală, de lipsă, de sărăcie morală înseamnă primul pas pe drumul îndreptării. Altfel spus, reţeta pe care o primim în această duminică ar avea următoarele ingrediente: efortul de a merge la biserică, vederea propriilor greşeli şi nejudecarea celorlalţi (vameşul cere mila lui Dumnezeu pentru el, nu dintr-un act egoist, ci pentru că se simte sufocat şi zdrobit de propriile neputinţe). Această reţetă nu înseamnă că postul, daniile şi alte eforturi sunt nule. Nicidecum! Starea de pocăinţă sinceră presupune şi schimbarea atitudinilor, aşa încât avem motive să credem că vameşul nu a mai furat, a început să postească şi a devenit un om mai bun. A început să fie al lui Dumnezeu, pentru că „în omul smerit, diavolul nu poate să intre niciodată”, cum spunea Părintele Efrem Atonitul; nici diavolul şi nici gândurile sau faptele lui. Această bifurcaţie morală, smerenia sau mândria, dictează cursul vieţii noastre: „aşa cum rădăcina tuturor relelor este mândria, izvorul binelui este smerenia” (Evagrie Ponticul). Într-o oarecare măsură, păstrând linia de gândire a interlocutoarei de la început, toţi suntem impostori, într-o mai mică sau mai mare măsură. Ne ştim păcatele şi le târâm după noi, dar avem posibilitatea să fim sinceri şi veritabili în Taina Spovedaniei. Smerenia se exersează zi de zi, în orice moment, crescând de la fapte exterioare la smerita-cugetare, liniştea pe care o visăm cu toţi şi care este sălaşul lui Dumnezeu în inimă. De mare folos precizarea Sfântului Ioan Gură de Aur: „Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci smerenie este când cel care ştie că a făcut multe şi mari fapte bune, să se considere păcătos şi nemerituos”. În primul verset al capitolului unde se găseşte Pilda Vame- şului şi a Fariseului scrie că trebuie să ne rugăm mereu şi să nu ne pierdem nădejdea. Eh, să facem aşa! Şi să căutăm smerenia: „Cel mai mult trebuie să vă străduiţi să dobândiţi smerenia. Să vă smeriţi, să vă smeriţi şi iar să vă smeriţi. Dacă este smerenie, atunci este totul. Dacă nu este smerenie, nu este nimic, chiar dacă omul ar săvârşi minuni. Smeriţi-vă!” (Sfântul Varsanufie de la Optina). „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca XVIII, 14).

 

Pr. Mihai GojgarIMG_2865

Hristos se naște. Să îi aducem, după putere, un dar!

nasterea-domnului_0Ce mai înseamnă, astăzi, Crăciunul? Câți dintre cei care aleargă zilele acestea după cadouri își mai amintesc (din vremurile în care bunica sau mama îi duceau de mână în Casa Domnului) că pe 25 decembrie sărbătorim, în primul rând Nașterea Mântuitorului Hristos? Da, este o sărbătoare a darurilor – „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3: 16). Iisus Hristos este darul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Mântuitorul se naște smerit în iesle.

Deşi „Cerul arde luminos” şi „Preacurata naște astăzi pe Hristos”, arată Părintele Mihai Gojgar în editorialul ultimului număr al Revistei Dimitrios, pare că barba lungă şi strălucitoare a lui Moş Crăciun a luat prim-planul. Imaginea ieslei sărăcăcioase apare mai rar, zâmbetul bătrânelului îmbrăcat în roşu şi în vreo ipostază zglobie având o căutare covârşitoare.

Citește în continuare „Hristos se naște. Să îi aducem, după putere, un dar!”

Grija de mine și grija de tine

 

În discuțiiIMG_9939_resizele preliminare cu restauratorul picturii murale a Bisericii Sf. Dumitru am abordat, evident, și chestiunile ce țin de organizarea șantierului, de frontul de lucru și de obligațiile financiare ale parohiei. Atunci când mi-a spus că pentru continuitatea lucrărilor, fără să ne întrerupem activitatea și pentru a putea încheia în termenul stabilit, ar fi necesară o sumă lunară de 30.000 de lei, am rămas mut. Suma, rezultată dintr-un simplu calcul aritmetic, mi-a provocat un vertij. De unde să scoatem noi 300 de milioane de lei vechi? Dacă aș fi avut o oglindă, mă gândeam că arătam ca Grigore Vasiliu Birlic rostind obsesiv „viceversa”, în Două lozuri. O grijă în plus. Din fericire, discuția aceea a fost acum câteva luni și, cum timpul temperează izbucnirile momentului, am reușit să-mi recapăt liniștea și încrederea în reușita proiectului.

Dar a fost un moment de cumpănă, de îngrijorare. Probabil că rugăciunea în comun cu dumneavoastră, ajutorul lui Dumnezeu, invocat la fiecare Sfântă Liturghie prin frumosul text de la final, au reușit să-mi redea azuriul speranței. Mă întreb, însă, ce fac ceilalți care nu beneficiază de un astfel de suport spiritual, emoțional? Grijile lumești sunt o chestiune ce ține de cotidian. Toți avem preocupări din sfera concretului: salariu, rată, obligații, reparații, spitalizări și cazări.

Duminica pe care o respirăm azi este a III-a după Rusalii, având adnotată în calendar explicația esențializată a pericopei evanghelice: Despre grijile vieții. Fragmentul citit în cadrul Sfintei Liturghii, Matei VI, 22-33, face parte din cea mai cunoscută și mai întinsă cuvântare a Mântuitorului din Noul Testament, Predica de pe munte. De aici ne invită Biserica să ne extragem și o parte din răspunsuri la dilemele și provocările zilnice legate de bani și neliniști materiale.

Chiar primul verset al textului evocat mai sus exprimă necesitatea unei perspective corecte, luminoase, optimiste: Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat (v. 22). Altfel spus, optica, dincolo de a fi un capitol important în fizică, este și un prim răspuns la întreaga problematică arătată aici. Depinde cum vezi lucrurile, depinde cum te raportezi la ele, depinde care îți este ținta. Dacă vrei să te strecori prin jungla fiarelor moderne, ispititoare și fatale în același timp, ca lăcomia, comoditatea, luxul, confortul dus la nepăsare de ceilalți, chiar prin metodele născute în șerpărie, atunci, se va întâmpla ce spune Hristos în versetul 23: Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!

Mântuitorul evidențiază distincția între cele două perspective, finalizate, în cele din urmă, cu două atitudini. Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (v. 24). Ca și cum te-ai putea uita la lume chiorâș, cu un strabism manifest, încercând să îmbini două lumi ireconciliabile. E de preferat să rămâi chior, traducând asta printr-o lipsă de apetență în deslușirea sensurilor bănești ale existenței noastre, dar printr-o talie duhovnicească subțire. Da, e un portret al celui care nu se descurcă, celui care nu știe să dea șpaga, să fenteze, să păcălească, să deturneze, să miște ceva. E de preferat să fii chior pentru că înțelepciunea populară ne liniștește: are Dumnezeu grijă și de barza chioară. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

(v. 26) Nu suntem noi mai mult decât o pasăre, decât o barză? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? (v. 31) Cum, Doamne, să nu ducem grijă? Trebuie să o facem, cum să nu? Dar să nu fim exagerați, disperați, uitând că Dumnezeu are grijă de toate.

Poate că dacă nu am avea pâine pe masă acum, ne-am pune întrebarea unde este Dumnezeu și de ce nu intervine să ne astâmpere foamea. Dar pentru că mă adresez unor oameni care, cei mai mulți, au acest minimum, vă invit la o destindere a frunții și o privire mai caldă îndreptată spre ceilalți, spre Dumnezeu. După cum spunea Părintele Arsenie Boca, grija omului de Dumnezeu simplifică grija omului de om, așa încât lăsându-ne luminați de el, poate soluțiile ne vor apărea mai clar. Despre grijile vieții a fost vorba aici, dar grijile lui 2015, procente, dobânzi și comisioane, sunt împinse la extremitatea orizonturilor noastre. Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele (v. 32). Se nasc în fața noastră grijile veșnice: Dumnezeu, semenii, eu.

Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune în locul eului meu. Atât de intim îmi devii, atât de una cu mine, atât de mult te atrag în centrul existenţei mele, încât îmi substitui eul meu”. (Părintele Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica).

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru numarul 77 al Revistei Dimitrios

 

 

Îndemn pentru un parastas creștinesc

Am fost încântat când unul dintre dvs., domnul Valeriu Brahă, a propus să oferim în fiecare săptămână o masă caldă fraților aflați în nevoi materiale. Mai mult, dânsul s-a oferit să pregătească primele gesturi filantropice de acest gen. Însă invitația este făcută pentru noi, toți.

Așadar: în fiecare sâmbătă, de la ora 12, oferim o masă pentru 10-12 persoane din parohie, persoane cu venituri foarte mici. Este un început. Dacă vom fi constanți, poate vom mări ajutorul nostru.

Vă sugerez următoarea chestiune: de multe ori, faceți parastase și nu știți cui să dați pachetele, nu știți ce să puneți în ele. Unul din motivele pentru care am așezat această masă sâmbăta este acela că ar fi foarte bine ca parastasele dvs. să se convertească în masa oferită celor nevoiași. Este pomana cea mai bună, este împlinirea cu adevărat a datoriei creștinești a pomenirii celor adormiți. Așa încât, vă rog să luați legătura cu doamnele de la pangar și să vă anunțați disponibilitatea de a dărui mâncarea. O puteți găti, aduce la biserică și servi chiar dvs. Sau le puteți ruga pe doamnele de la pangar (zilnic între 8.30 și 20.30), să vă ajute și îndrume.

 Bogat nu este cel care a dobândit multe, ci acela care a dăruit multe – Sf. Ioan Gură de Aur

Pr. Mihai Gojgar

 

Prietenie și post

 

prietenii-iubitori-ai-slabanogului-il-coboara-prin-acoperisul-casei-la-iisus1Dacă ești matinal, în fiecare duminică dimineață poți găsi, în toată zona Centrului Vechi, nenumărate taxiuri care își așteaptă clienții. Nu îi așteaptă degeaba. Cluburile sunt pline, terasele aglomerate. Mașinile pleacă după o scurtă staționare cu doi-trei clienți.

La colțul unui bloc de periferie, îmi spune un tânăr care mi se confesează, acolo mai fumează și el câte o țigară. Doar atunci, pentru că altfel nu ar fi „de gașcă”. Ceva mai spre centru, după alt colț, de cafenea, o puștoaică de 17 ani fumează iarbă prima oară; este practic biletul de intrare în grupul celor „cool”, al celor „tari”.

O doamnă trecută prin viață își duce colega de serviciu, o tânără cu probleme în familie, undeva unde ea merge mereu când are probleme, la o vrăjitoare care face moșmoane. Desigur, o vrăjitoare bună, „care are și icoane și îți dă și agheazmă”. Între timp, soțul tinerei se afumă, la propriu și la figurat, în bodega modestă din capul satului, în zgomot de ciocnire de pahare de 100 ml și fundal de manele.

Prietenia are forme diverse, nu? Să amintesc și de un exemplu din Sfânta Evanghelie, citit azi, în Duminica a II-a din Post, Vindecarea slăbănogului din Capernaum (Marcu II, 1-12). Patru oameni își duc prietenul paralizat, cu tot cu pat, în fața Mântuitorului. Depășesc greutatea, dăruiesc timpul lor, manifestă istețime coborând targa aceea prin acoperiș. Sunt tăcuți, discreți și jertfelnici. Hristos apreciază credința lor și îl tămăduiește pe nefericitul țintuit de boală (Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! – v. 5).

Observați, vă rog, disonanțele între primele exemple și cel evanghelic. Puneți față în față gălăgia și discreția. Boxele și tăcerea celor patru. Colțurile de bloc și cafenea și mijlocul camerei. Peste toate, finalitatea actelor: creieri afumați și suflete înnegrite într-o parte, inimi curățite și trupuri însănătoșite la Capernaum.

Despre spiritul gregar au vorbit alții înaintea mea, mult mai pe larg și mult mai bine. Puteți constata, însă, și singuri că suntem aplecați să facem ce fac și ceilalți, de lângă noi. Că obiceiurile lor ne influențează și, de cele mai multe ori, primim cu ușurință ipostaza prizonieratului de grup. Dacă fac ei…fac și eu. De ce nu am încerca să schimbăm lucrurile?

Prietenii mei vor să mergem vineri seară la karaoke. De ce mi-e frică să le spun că aș vrea să merg la Sfânta Liturghie a Darurilor la Biserica Sf. Dumitru, de la ora 18? Vor zice că sunt pocăit, că mi-am pierdut mințile? Bine: ori nu îmi sunt cu adevărat prieteni, din moment ce ignoră și iau în zeflemea propunerea mea, ori sunt insuficient pregătit să înfrunt dilemele vieții și nu am puterea să discern între opțiunile colorate ale lumii. Creștinul, indiferent de vârstă, trebuie să fie curajos, îndrăzneț spre cele bune. Doar așa poate să fie liber și să simtă că trăiește cu adevărat. Libertatea de a face binele este sursa liniștii. Nu toți căutăm liniștea?

Ascultați-vă inimile! Zguduiți-vă conștiința și faceți ceea ce simțiți! Credeți că este un îndemn riscant, o încurajare spre necunoscut? Nu! Dimpotrivă! Mizez pe sinceritatea căutării dumneavoastră și pe reușita drumului; mizez pe faptul că Dumnezeu ne va ajuta pe toți să ne descoperim ca oameni chemați să fim buni cu ceilalți, abandonând egoismul agresiv și nepăsarea față de cel de lângă noi.

Vă propun să stăm mai mult timp împreună în postul acesta. Să ne întâlnim la Liturghia Darurilor, în fiecare vineri seară, la liturghiile de sâmbătă, când ne apropiem și de cei adormiți întru Domnul, duminica, la sărbătorirea săptămânală a Învierii. Ne vom cunoaște mai bine și ne vom odihni unii pe alții.

Pocăinţa pe toate le vindecă, de vreme ce ne vom ruga împreună (Părintele Iosif Vatopedinul).

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar, publicat in nr. 70 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://www.parohia-aparatorii-patriei.ro/

Post binecuvântat!

Cruce_Post BinecuvantatCând scriu acest articol, febra, amețelile și starea de slăbiciune provocate de un virus în ultimele zile îmi sunt încă parteneri de luptă. De aceea, le-am și dat acest primat al articolului. Și pentru că nu am găsit întâmplător că această boală a venit chiar înainte de post. „Trebuie să mănânci!”, „poți avea probleme cu stomacul, dacă nu te hrănești”, „ai grijă cu medicamentele” sunt refrenele auzite săptămâna trecută. Într-adevăr, darul sănătății merită apreciat, mult mai mult decât o facem cei mai mulți dintre noi.

Fără să fie bunul suprem al vieții, sănătatea trupească reprezintă suportul solid al mișcărilor inimii. Iar aici, în viața duhovnicească, am ajuns la virtutea cea mai înaltă pe care trebuie să o țintim: curăția sufletească.

Printre instrumentele cele mai folositoare aerodinamicii spirituale se numără și postul. Ca o confirmare a ceea ce am spus mai devreme, însă, nu poți ține post „după tipic” dacă starea fizică nu-ți dă voie. Credeți-mă că acum, încercând să ies din convalescență, singurele dorințe îmi sunt să slujesc cum se cuvine duminică la Sfânta Liturghie și să încep Postul Paștelui sănătos deplin. Nu sunt un ascet venit din Pustiul Egiptului Sf. Antonie cel Mare, dar bucuria postirii e una deosebită. Nu aș vrea să ratez nici o parte din calea aceasta frumoasă, de amurg, ce ne va conduce tainic, spre noaptea strălucitoare a Învierii. Și nu doar pentru că bucatele din noaptea de Paști vor fi cu adevărat mult mai îmbietoare. Din punct de vedere trupesc, o pauză de hrană de origine animală este o cadou enorm pentru organismul nostru bombardat de chimicale, grăsimi și zaharuri. Avem în față o perioadă de o lună și jumătate în care putem gusta hrana adamică dinainte de Cădere. De ce n-am face-o?

Omul a fost gândit de Dumnezeu ca o ființă vegetală, verde, care să se hrănească din toate roadele pământului. Farmacia izvorâtă din lutul din care suntem și noi făcuți arată că pământul nu ne oferă doar hrană, ci și vindecare. O hrană frugală, cât mai naturală, cât mai nepreparată termic, revigorează trupul și sufletul. Vorbesc ca un dietetician? Sper că nu! Și sper că înțelegeți că aceste cuvinte vi le împărtășesc doar ca sfat, nu ca cerință.

Știu că e greu de făcut pachetul dimineața. Știu că seara există tendința să pui mâna pe orice găsești în frigider. Mai știu și că mâncarea naturală e mai scumpă. Că trebuie preparată și că nu e timp. Că pare mai simplu să iei o shawarma „de post”, un falafel, sau un sanviș cu burger de soia. Hotărâți, dar străduiți-vă! Ce e mai ușor și mai ieftin, nu este neapărat mai bun. Iar pentru demersul postului, chiar nu. Or mai fi și scăpări. Or fi zile în care nu veți avea altă soluție, decât covrigi și lipie cu cartofi prăjiți. Dar să aveți întotdeauna în gând și dorință sentimentul bucuriei, păcii, sănătății pe care le vor fi avut Adam și Eva în Paradis. Atunci vorbeau cu Dumnezeu în răcoarea serii.

În seară, în negura pe care începem să o traversăm după apusul acestei duminici, nădăjduiesc că postul nostru, fiecare după puterile sale, ne va ajuta să dialogăm cu Dumnezeu, Cel care ne oferă liniștea mult-dorită.
Post binecuvântat!

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru nr. 69 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://neclintit.com/