Șarpele rușinii (Nr. 169/2019)

IMG_0162Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Săptămâna trecută, am discutat cu doi consilieri ai parohiei noastre, separat, în privința completării unor chestionare de personalitate. Evident, păstrându-se confidențialitatea față de toți, singurul care ar fi știut scorurile fiind eu. Propunerea a venit în contextul în care am constatat unele neputințe în comunicare, cu aspecte care țin atât de penitent, cât și de duhovnic. Ar putea ajuta un astfel de instrument din ramura Psihologiei? Ar transmite cu eficiență un mesaj? Pot fi utilizate achizițiile Psihologiei în Biserică?
Răspunsurile celor doi m-au ajutat, dar m-au făcut să îmi pun și întrebări. Primul mi-a spus că ar fi încântat să descopere laturi despre propria-i personalitate, să afle cât mai multe despre sine și despre modul în care se raportează la o eventuală medie. Că nu îl deranjează să i se spună unde are probleme, ba chiar l-ar sprijini în modificarea unor comportamente, ori, măcar!, conștientizarea lor.
Probabil că opinia celui de-al doilea m-a contrariat și a născut editorialul de față: Puteți să dați, părinte, dar știți că nu vor fi sinceri… O frază grea și menită să răscolească multe gânduri. Așa să fie? Oamenii sunt nesinceri, chiar cu preotul? Teamă, rușine, pudoare, neîncredere, necredință? Ce anume reprezintă frâna în calea dezvăluirii propriului suflet? Iar dacă este așa, spovedania nefiind totală, cât de mult va fi afectată terapia acelui suflet, dacă preotul confident nu știe, nu i se spun sau nu descoperă ce se ascunde în spatele măștii (măștilor) celui din fața sa? Gândiți-vă la comparația cu medicina, una clasică pentru înțelegerea sensurilor mărturisirii păcatelor. Ce ar însemna să minți sau să te ascunzi de medic? Un tratament greșit, o agravare a bolii și, poate, chiar moartea. De ce am crede că lucrurile stau diferit în privința pocăinței păcatelor?
„Dacă vei mărturisi toate păcatele tale, dar vei ascunde, de ruşine, numai unul singur, află că nu numai păcatele pe care le-ai mărturisit rămân neiertate, dar îţi mai adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt mare păcat, al pângăririi celor sfinte, pentru această tăinuire, după cum spune, în Cartea cea pentru mărturisire, Patriarhul Hrisant al Ierusalimului. Vezi şi în Mântuirea păcătoşilor, unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieşea din gura ei cîte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit. Iar la urmă de tot, a văzut un şarpe mare cum şi-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăşi l-a tras înăuntru şi nu l-a mai scos. Pentru aceasta, toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai înainte s-au întors iarăşi şi au intrat în gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat şezând pe un înfricoşat balaur şi i-a spus duhovnicului ei şi fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De aceea, şi un oarecare dascăl te sfătuieşte cu înţelepciune că, dacă vrei să biruieşti pe diavolul care îţi aduce ruşinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.”
(Sfântul Nicodim Aghioritul)

(Foto: Laura Dobre)

Vizitele pastorale (Nr. 168/2019)

logo rez wixPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Cele două vizite pastorale la sfârșit și început de an, prilejuite de Ajunurile Nașterii și, respectiv, Botezului Domnului, ne-au oferit alte prilejuri de reflecție legate de această acțiune. Odinioară, o bucurie generală, o binecuvântare așteptată de toți, întâlnirea preotului cu enoriașii săi s-a transformat pentru unii într-o corvoadă, într-un prilej de a-și exersa vocabularul golănesc și practicile suburbane la vederea slujitorului lui Dumnezeu. În special, în mediul urban, procentul celor care deschid ușa preotului a scăzut considerabil în ultimul deceniu. Dintre ei, și mai puțini îl așteaptă pe sacerdot cu o candelă aprinsă, cu familia alături și cu un pahar cu apă. Cum am ajuns să ne distanțăm așa de mult? Există case unde preotul nu doar că nu este primit, ci chiar i se aruncă vorbe murdare. Alții îți reproșează că nu ai pus afiș că vii în ziua cutare și la ora cutare. Unii insistă să intri în fiecare debara și în pod. Am observat că aceștia sunt cei care nu prea vin la biserică, cei care nu sunt racordați la ritmul unei comunități. M-am tot gândit la soluții pentru evitarea neplăcerilor. Nici nu vrem să fim înjurați sau ponegriți, dar nici nu trebuie să fim o pacoste pe capul altuia. De aceea, pe viitor, în cele patru vizite pastorale tradiționale anuale (Izvorul Tămăduirii – vineri, în Săptămâna Luminată, Înălțarea Sfintei Cruci – 14 septembrie, Ajunul Crăciunului și Ajunul Bobotezei) vom bate doar la ușa celor care ne cheamă, a celor care așteaptă și se bucură de prezența noastră, de cântări, de colinde, de împărtășirea din bucuria evenimentului. Le mulțumim foarte mult celor care ne primesc cu brațele deschise și care șterg ocara și impolitețea altora. Domnul să binecuvânteze casele unde este preaslăvit! Concret, vă rugăm să ne invitați și vă garantăm că vom onora chemarea. Ne-am bucura să avem multe solicitări, căsuța poștală și telefonul plin de mesaje. Poate așa, vom evita ca marile sărbători să fie întinate atât pentru gazde, cât și pentru oaspeți. Până pe 2 mai, la următoarea vizită, așadar, nu mai e mult. La bună vedere!
„Preoții poartă preoția lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îți vorbește. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos” (Pr. Arsenie Boca)

Privind spre 2019 (Nr. 167/2019)

logo rez wixPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Lăsăm în urmă 2018, Centenarul, împlinirile, deziluziile, lecțiile primite și privim spre anul bicentenarului bisericii noastre, 200 de ani de când episcopul Buzăului, Constandie Filitti, a început zidirea actualului edificiu. Vă mărturisesc că mă gândesc la acest an de aproape o decadă, că îl aștept și, în același timp, mă tem să nu reușesc, împreună cu întreaga comunitate, să fiu la înălțimea unui astfel de moment. O șansă rarisimă să îți unești drumul vieții cu un lăcaș – monument istoric de categoria A din miezul istoric al Capitalei. Sperăm ca anul care stă să înceapă să ne găsească pregătiți pentru clipele sfinte ale praznicului.
Până atunci, ne așteaptă foarte multă treabă. Pentru a împlini visul de a face din splendida Biserică „Sfântul Dumitru” prințesa Centrului Vechi, se cere multă muncă, eforturi, timp, jertfă materială, gând înalt. După mine, argumentul că suntem aici, că ne îmbisericim în același loc, că ne adăpostesc zidurile proaspăt consolidate, că sfintele moaște ne vindecă și ne ajută, uneori fără să ne dăm seama sau să știm să fim recunoscători, e suficient de puternic pentru a ne pune în mișcare. Cu ajutorul Părintelui Ceresc, ca un organism viu, parohia noastră trebuie să încheie opera de restaurare a catapetesmei, a picturii murale, să înfrumusețeze curtea și să exprime eleganța și buna-cuviință în toate. Apartenența la o biserică, viața în interiorul unei familii duhovnicești reprezintă un stâlp de nădejde, de putere și de Viață în contextul secularizat în care trăim. Lucrul în comun pentru același demers, depășind preocupările personale, se traduce prin comuniune și unitate. Mi se spune că ar trebui să cer oamenilor din jur mai mult, direct, fără metafore, ocolișuri și delicatețe. Tind să rămân la ideea că omul trebuie să se schimbe din interior, că trebuie să își arate intențiile și dorința de a ajuta în mod liber, încercând să își limpezească ochii minții și să observe unde ar putea să intervină, să ia o sarcină de pe umerii cuiva. Așa că mulțumesc celor care au înțeles să facă așa, dar și celor care le vor imita exemplul.
Cea mai tragică postură a omului este singurătatea, izolarea lui totală. Sfântul Ciprian spune aşa: „Fiecare cade singur. Dar ne mântuim în comunitate, în comunitatea Bisericii!”. Ne purtăm slăbiciunile unii altora şi aşa mergem spre mântuire. Nimeni nu se mântuieşte singur, nici credinciosul, nici preotul, nici monahul (Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa).
La mulți și binecuvântați ani!

Prima regulă a sărăciei (Nr. 166/2018)

dsc_1720Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Acum două săptămâni, mă aflam lângă Muzeul de Artă așteptându-mi familia să vină de la un eveniment. Lipsa telefonului mobil, pierdut într-un mod de povestit în alt moment, m-a pus într-o situație inedită. Nu puteam comunica și nu puteam oferi poziția mea exactă. Chiar mă gândeam, cum ar fi viața dacă nu am putea amâna, grăbi, schimba, anula, transforma acțiunile din viața noastră prin intermediul telefonului? Am fi mai punctuali, mai atenți, mai serioși? Nu o să aflăm. În fine, foarte inspirat, primii doi pe care i-am rugat să mă lase să realizez o convorbire telefonică m-au refuzat. Primul, gătit la patru ace și cu flori în mână, nu avea baterie; minciunile acelea mici, nevinovate pe care le spunem majoritatea? Al doilea mi-a răspuns la salut într-o engleză deficitară, așa că nu i-am spus ce îi solicit. Iată-mă în mijlocul Capitalei, în era abonamentelor cu minute nelimitate pentru cele 2-3 telefoane la purtător, negăsind un om care să îmi ofere câteva clipe celulare. Eram un pic descumpănit. Totuși, am zis așa: pe primul care vine din colțul din dreapta, îl abordez. A apărut o figură aspră, Depardieu în 1492 – Cucerirea Paradisului, o bărbie lată, spână, un om la vreo 45 de ani, 1,85m, atletic, protejându-și capul de frig cu o căciulă de schi, cu un ciucure care dansa în spatele său în ritmul pașilor serali. Bună seara! Nu vă supărați, îmi puteți împrumuta telefonul un minut? Surpriză: Vaaai, dar ce bucurie să vă întâlnesc, Părinte Gojgar! Nu îmi place temperatura scăzută, așa încât am crezut că în scurt timp voi suna la ai mei și mă voi duce în mașină. Dar nu… deocamdată. Și nu mi-a părut rău. Au urmat vreo 15-20 de minute…cine mai știe?, în care mi s-a părut că mânile mi s-au încălzit și memoria a ascuns mai bine problemele cotidiene. Eu vin des pe la dumneavoastră, la biserică. Vin noaptea, pun capul pe poartă și mă rog cum știu…Am avut mulți bani, părinte, mulți, mi-am făcut poze cu bani, aveam mașini, tot ce înseamnă bogăția. Dar criza din 2009 m-a dus în colaps. Am ajuns în scurt timp să fiu executat silit, să pierd tot și să mănânc din gunoaie. Geaca neagră, pantalonii, tot, da, tot, spuneau că omul nu stă bine cu finanțele. Dar nu am cârtit. L-am rugat pe Dumnezeu un singur lucru, am făcut un târg cu El, dacă pot să spun așa: Fă-mi ce vrei, dar să rămân sănătos. Și sunt sănătos. Și, coborându-și ciucurele în palmă, mi-a zis și vârsta: Am 60 de ani, dar merg toată ziua și sunt sănătos. Crucile făcute larg erau sincere și cutremurătoare. Simțeam pocăința pentru trecut, verticalitatea prezentului și viitorul plin de nădejdi dumnezeiești. Nu vă prezint toate detaliile conversației din lipsă de spațiu. Omul va rămâne în gândul meu, așa cum și spera atunci când l-am întrebat cum îi pot mulțumi pentru telefon și cuvinte: Părinte, dumneavoastră sunteți mai mereu în biserică. Dacă eu sunt un milimetru în inima dumneavostră, atunci sunt și eu în altar. Nu am nevoie de altceva. Cuvinte spuse în timp ce scotea bateria telefonului dintr-un buzunar lateral și asambla și cartela: E primul telefon care se va da cu această cartelă și îl dă un preot. Semn de la Dumnezeu! și, până să pun mâna pe obiectul de care ne-am făcut dependenți, mi-a mai zis un lucru, chiar titlul acestui editorial: prima regulă a sărăciei. O știți? O oală mare. O oală mare în care pui de toate și tragi de ea o săptămână. Am surâs, am uitat de gradele sub zero, am mulțumit pentru tot ce am, pentru întâlnirea cu eroul paginii. O oală mare. O lecție minunată în prag de sărbători, cu majoritatea caselor înghesuite de muuulte oale, crătiți, pachete și bucate. O oală mare din care trage o săptămână. Impresionant.
Crăciun fericit!

Gânduri punctuale (Nr. 165/2018)

logo rez wixPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Povestea un antrenor român de fotbal plecat în Mongolia că întârzierile sunt la ordinea zilei în țara lui Genghis-Han, că o jumătate de oră sau o oră peste timpul stabilit nu înseamnă nimic, nici măcar motiv să îți prezinți scuzele. Am zâmbit condescendent și mi-am fericit nașterea în spațiul carpato-danubiano-pontic. Mergând spre noi, perspectiva se schimbă. Invocăm abundent sfertul academic pentru orice nesincronizare cauzată de trafic, ceas deșteptător sau tensiunea ultimelor faze de la un meci de handbal, tenis ori cricket. Dar sintagma are o istorie care nu împărtășește nicidecum vreun iz de superficialitate sau proastă gestionare a clipelor. Pe vremuri, ucenicii lui Platon, din dorința de a nu pierde nimic din cursurile marelui filosof, veneau cu un sfert de ceas înainte de maestru. Nu după! Și cred că majoritatea putem face apel la memorie și să ne gândim că la o întâlnire importantă nu întârziem, ci mergem mai devreme, uneori mult mai devreme, pentru a nu rata momentul. Nu e un defect general la noi. Și nu e vorba aici nici doar de respectarea celuilalt în întâlnirile rânduite de viață. Punctualitatea descrie, alături de alte virtuți, intenția de a nu deranja pe semenii tăi.
Acum 100 de ani, românii s-au sincronizat perfect, unindu-și inimile și țara. Pentru noi, cei care am primit în dar, ca moștenire sfântă, pământul României Mari, ca unii care suntem scutiți de groaza primei linii de război, de tremurul bombelor sau de alte tulburări neconștientizate ale unei conflagrații planetare, modelul punctualității poate fi un prilej de recunoștință față de înaintași. Abandonarea sfertului academic în sensul modern și mioritic, dar, în mai mare măsură, seriozitatea manifestată în actele întreprinse. Coincidența cu gândurile și intențiile semenilor noștri, unirea într-un cuget, umărul pus alături de ei, filantropia, implicarea, civismul ca frați și surori ai punctualității, ca ramuri ale etosului creștin, pot reprezenta un fel de serbare a Centenarului. Ridicarea unei hârtii de pe jos, o cană de apă la un ghiveci uscat, o ușă netrântită sunt deghizări ale punctualității și grijii pentru locul și oamenii unde Dumnezeu ne poartă pașii. Evident, rândurile de mai sus au mare legătură cu viața comunității noastre, așa încât asemănarea cu fapte și personaje din zona Centrului Vechi nu este deloc pur întâmplătoare.

Ce rău e să nu vezi!

rrrPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Mă întorceam de pe Dealul Patriarhiei spre Biserica „Sfântul Dumitru“, imediat după slujba hramului Catedralei Patriarhale. Pe podul peste Dâmbovița, aproape de Biserica „Sfântul Anton“, un nefericit își striga durerea. Dar cine să îl audă? Fiecare cu treaba lui, fiecare cu zgomotele sale, fiecare în drumul său. Am trecut pe lângă el nu doar pentru că nu prea obișnuiesc să dau bani pe stradă, ci și pentru că mă gândeam la orele care trecuseră, la tămâia bine-mirositoare din altarul de vară, la slujitorii și credincioșii veniți să îl cinstească pe Ocrotitorul Bucureștilor. La semafor, poate pentru că abandonasem mersul și preocuparea de a merge cât mai repede și cu privirea spre asfalt (o evitare a unor uitături neplăcute pe care le vedem constant pe lângă noi), l-am auzit pe bietul om: „e rău să nu vezi! E greu să nu vezi!“. Strigătul revenea în buclă, precum un disc rănit de timp și proastă utilizare. M-am întors spre el… să fi fost vreo 10 metri… tocmai primise o bancnotă. A început să o freamăte, ca și cum eu aș fi mângâiat o bucată de iarbă într-o zi de vară, cu un soare îngăduitor, pe o pajiște uitată de indiferență și răutate. O imagine inaccesibilă lui. Cum inaccesibil era și felul bancnotei, motiv pentru care o cerceta cu mâna stângă. Deja mă apropiasem și scena îmi era clară. Pe lângă orbire, exoftalmia accentua durerea pe care o resimțeai doar privindu-l. Căuta cerul și își plângea soarta: „E rău să nu vezi!“. Bancnota mea nu avea rolul să schimbe mai nimic în viața lui, nici el mai fericit, nici eu mai milostiv. Țipătul lui obosit a rămas însă impregnat în țesuturile tainice ale inimii. M-am gândit să vi le ofer. Nu pentru că am ști ce înseamnă nevederea, ci pentru că experiem zi de zi ne-vederea multor lucruri. Un semafor m-a oprit la trecerea de pietoni și lângă o gratuită lecție de viață. Mult mai scumpă decât bancnota mea sau a oricăruia din acea zi și din orice zi. Oare, câte se întâmplă pe lângă noi?
Ce putem face? Dacă îmi permiteți, o recomandare: să ne rugăm Bunului Părinte să ne lumineze mintea încât să vedem, să simțim și să conștientizăm nu doar răul pe care îl facem, ci și binele pe lângă care pășim dezbrăcați de sens.

Ca-n cer (Nr. 159/2018)

logo

Pr. Paroh Mihai GOJGAR

Eram preot la Centrul de Îngrijiri Paliative Sfântul Nectarie din București când am aflat că fiul unui venerabil slujitor al altarului suferă de cancer. Întâlnindu-l, l-am întrebat cum se simte copilul. Păi, tu nu știi cum se simt ei? Ca-n cer! Jocul de cuvinte m-a impresionat și, depășind uimirea de a vedea un om atât de puternic în fața propriei drame, m-am gândit în ce măsură cuvintele Sfinției sale exprimă starea reală.
Începând preoția într-un loc avid de moarte, acolo unde fiecare zi înseamnă o victorie, am surprins reacții diverse în fața bolii, căutări, frici, liniște, speranță. Peste toate, însă, o tăcută unanimitate, era dorința de a mai trăi. O oră, o zi, oricât. Nicio lecție nu a fost mai mare acolo, decât că toți oamenii ne dorim să stăm pe acest pământ cât mai mult. Pare un loc comun, un fapt știut de toți, nicidecum o descoperire. În contextul în care fiecare aniversare și onomastică presupune și un La mulți ani!, longevitatea se strecoară pe locul de frunte între țelurile noastre.
Și, atunci, de ce CA-N CER? Poate pentru că simțind în fiecare clipă ascuțișul sabiei deasupra noastră, timpul se valorifică altfel, se prețuiește diferit. Poate pentru că cerul nu permite superficialitatea și condamnabila larghețe de rătăcire a secundelor în tot felul de activități inutile, în lenevie, indecizii eterne și egoism.Și avem nevoie de o cruntă suferință să simțim cerul aproape? Trebuie să plângem ca să pricepem sensul vieții? Evident că nu. Și sperăm că alte răspunsuri folositoare veți afla și în acest număr al revistei Dimitrios.
Mai mult, ne-am bucura să fim împreună în seara Sfintei Cruci, pe 14 septembrie, de la 21.30, pentru noaptea de rugăciune dedicată bolnavilor de cancer și tuturor celor care suferă cumplit. Să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru sănătate, să o cerem pentru cei care pătimesc și să ne lumineze mintea pentru a ne folosi timpul cu înțelepciune.

jos

Călători în timp (Nr. 158/2018)

201716Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

La finalul anului bisericesc și după organizarea AuGUSTeriei, evenimentul caritabil al verii din Parohia „Sfântul Dumitru-Poștă”, împărtășesc cu dumneavoastră câteva gânduri, sentimente, trăiri recente.
Călătoria în timp nu reprezintă doar un deziderat al umanității, o fantezie menită să împlinească visările multora care consideră că ar fi trebuit să se nască în altă perioadă, că s-ar fi văzut prinți, cavaleri, oameni de stat. Nu includem aici pe cei care, adepți ai teoriilor despre reîncarnare, sunt siguri că au fost altceva în altă viață, în alt timp; fragilitatea acestor opinii o vom trata în alt loc, în viitor. Mai spunem și că, într-o covârșitoare majoritate, toți susținătorii metempsihozei ori ai tânjirii după alt veac în care să fi trăit își asumă doar poziții providențiale, oficiale ori importante în ierarhia socio-culturală. Nu îmi aduc aminte de nimeni care să fi spus că a fost într-o viață anterioară plugar, măcelar, măturător sau cerșetor. Și, evident, nimeni nu și-a exprimat dorința practicării unui astfel de rol în altă epocă.
Dar viața nu e o poveste în roz, bleu cu picuri de magenta și soare. Cotidianul ne oferă o cromatică diversă, pe care, de altfel, ochiul minții noastre nici nu o poate discerne cu precizie. Daltonismul sufletesc se constată când încurcăm binele și răul, valorile, lucrurile importante. Ne aflăm, uneori, când deschidem pleoapele unui nou răsărit, în fața unui tablou nedeslușit, în culori indecise. Cum putem folosi un timp care trece, indiferent de capacitatea oftalmică a inimilor noastre?
Călătoria în timp se petrece. Da, punct. Se petrece. În fiecare clipă î- naintăm. Spre ce? Asta știe fiecare. Sau..ar trebui să știe…Destinația fixată de Dumnezeu fiecăruia dintre noi este Raiul. O chemare la El, prin întâlnirea cu semenii. Viața în Biserică, comunicarea pe orizontală și pe verticală, călătoria în timp și spre sine. O călătorie cu mai mulți. Știm, oare, sau coabităm în aceleași compartimente? Mi se pare că pacea cu semenii, buna conviețuire înseamnă prima treaptă a urcușului nostru spre Dumnezeu. Atât de greu, însă, atât de greu….

jos

AuGUSTeria – bucurii cu gust (Nr. 157/2018)

Augusteria

Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Au mai rămas câteva zile până la deschiderea Târgului caritabil din curtea Bisericii
„Sfântul Dumitru-Poștă”. Vom încerca să adunăm cât mai mult pentru micuții care sunt în pericol să își acumuleze multe frustrări, complexe de inferioritate, frici existențiale cu efecte dramatice în viitorul de adult. Sfânta Muceniță Alexandra Feodorovna spunea că oriunde ar fi educat copilul, asupra caracterului său se răsfrâng impresiile din locul unde a crescut – și însăși casa, curată, aranjată cu gust, cu ornamente simple și situată într-un loc plăcut are o înrăurire neprețuită asupra educației copiilor. Dar nu doar casa. Ci și sala de clasă, comparația cu ghiozdanele și adidașii altor copii, locurile de joacă, hainele sau pachețelele cu mâncare. Vă aduceți aminte de ele din copilăria dumneavoastră? Atunci înțelegeți cât de importante sunt. Ce modificări au adus acele senzații, acele impresii, acele cugetări în scenariul vieții noastre? Nu știm și nu o vom ști. Dar au cântărit mult.
18 și 19 august ne oferă posibilitatea să aducem un surâs pe chipurile unor copii amărâți. Mult, puțin, gestul va conta. Dinainte de a număra banii strânși, victoria este obținută. Ea constă în lupta în sine, dar și în faptul că măcar câteva inimi vor cunoaște ce înseamnă dăruirea, bucuria, efortul. Numele pe care îl scrijeleşti pe scoarţa unui copac se va mări, va creşte odată cu el. La fel şi inima copilului tău. Ceea ce scrijeleşti în anii lui de gingăşie vei citi în cei care vor urma (Sfântul Paisie Aghioritul). Veniți să scrijeliți alături de noi! Scrieți în inimile lor că îi apreciați, că vă pasă de ei, că cineva se gândește la soarta lor. Veniți și gustați din bucatele tradiționale pregătite de voluntarii noștri, dar, mai ales, din zâmbetul evenimentului care bate la ușă!
Copilăria e taina dezvăluirii viitorului, spunea Grigore Vieru. Nu doriți să deslușim de pe acum timpul fericit al câtorva suflete nevinovate de sărăcia unei societăți?

jos

Secretul fericirii (Nr. 156/2018)

logoPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Să te bucuri de bucuria altora e secretul fericirii. A spus-o George Bernanos, autorul unei profunde monografii a sufletului unui cleric, Jurnalul unui preot de țară (o carte pe care o recomandăm cu multă căldură, de altfel, mai ales celor care au încercarea de a judeca semenii. Cine nu o are?). Cred că, fără să o stabilim formal, fraza romancierului parizian stă la temelia gândurilor noastre, ale celor implicați în viața Bisericii „Sfântul Dumitru” și în Asociația Umanitară Tadeu. Foarte puțini la număr, în comparație cu solicitările semenilor. Cu lipsuri financiare, în fața sărăciei pluriforme. Adânciți în problemele personale, dar întâlnind dramele altora. Totuși, acolo, în substratul de unde vine bătaia caldă a inimii, se găsesc cuvinte, imagini, emoții, har…Ele ne fac să mergem mai departe și să dobândim surâsuri.
Eu posed cu adevărat doar ceea ce am dăruit (Seneca). Pentru că și noi vrem să surâdem, și noi avem nevoie de asta. Și pentru că lumea nu-ţi poate dărui ceea ce nu primeşte de la tine (Schiller), cu ajutorul lui Dumnezeu, căutăm să alinăm suferințele altora, să dăruim un strop de liniște. Un strop, uneori cu un bănuț, dar cu multă dragoste. Dar cu un bănuţ dăruit poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece! (Sfântul Ioan Gură de Aur). Cuvântul marelui predicator îmi aduce aminte de acțiunile voluntarilor noștri pe stradă, când au împărțit apă rece și limonadă în zilele caniculare celor însetați și sărmani.
Acum, ne pregătim de un nou test. Târgul caritabil din 18-19 august bate la ușă. În spatele bucuriei generate, a fondurilor pe care sperăm să le strângem, a amintirilor, a produselor delicioase stă multă muncă. Respect și mulțumiri celor care se implică sau se vor implica. Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. În paginile revistei, veți putea vedea ce dorim să facem și vă rugăm să vă exprimați dorința de a dărui alături de noi.
Plăcerea oamenilor cu adevărat mari e să facă oamenii fericiţi (Blaise Pascal).

jos