Reprezentativ

Bătrânețe avant la lettre?

IMG_8151Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar
Mi-a fost mereu incomod să spun femeilor în vârstă, de la țară, bre sau tanti. Știu că așa sunt obișnuite, dar, fiind crescut în cutiile de chibrituri din București, îmi e mai greu să preiau formulele de mai sus. Femeia din fața mea era cu adevărat o tanti. Peste 80 de ani, cu un batic tern cu imprimeuri florale, un capot la fel de tern și cu reluarea unor obscure modele geometrice pe care le puteți regăsi în vestimentația majorității femeilor care își vând munca din grădină la piață, lipsite de fuchsia, magenta sau coral, scufundate în platitudinea unui amestec indecis și impersonal de gri, bleu-marin sau maro. Dar nu de culori vorbim aici sau măcar nu de rezultantele radiațiilor electromagnetice.
Bun, tanti Ioana e mică-mică, nu cred că are 1,55 m, un pachet de oase acoperite de o piele cerată zbârcită, care pășește cu grijă pe covor și se așează în fotoliul de lângă mine. Nu este prima oară când o spovedesc și împărtășesc, așa că discuțiile despre casa de la țară, boli sau recolte pot fi abordate abrupt. Cel mai mult îmi plac însă zicerile populare, extrasele de înțelepciune care concentrează un mod de a fi, de a gândi, o perspectivă străină mie și celor din generația mea, poate chiar orășenilor, în general. Și de fiecare dată, mi se întâmplă să învăț ceva de la ea. Și nu doar de la ea.
Acum vorbeam despre bătrânețe. Mai exact, ascultam și puneam întrebări. Din fericire, doar ea putea să o picteze în culorile cenușii ale capotului și să îmi spună ce e cel mai greu la bătrânețe. …Că nu mai vii cu nimic în curte. Și singurătatea. Singurătatea e tare grea.
Mi se pare că a reușit în câteva cuvinte simple să sintetizeze nu doar întreaga filosofie a bătrâneții, ci și a lumii moderne. Frustrarea inutilității, a neputinței de a acumula, de a agonisi, precum și durerea nefirească a solitudinii forțate, nedorita tăcere a absenței unui scâncet, a invitației la masă a partenerului de viață, a unui glas de fiu care să te întrebe de sănătate. Femeia din fața mea a trecut prin toate fazele vieții și înțelege că se apropie de apus. Privindu-i ochii ce călătoresc spre interior, îmi vin în minte chipuri mai fragede, dar la fel de triste.
În primele două decenii ale mileniului al III-lea, foarte mulți tineri se plâng de faptul că nu știu încotro să o ia, nu își descoperă vocația și se simt inutili. Agoniseala e o goană cotidiană, dar acumularea a fost înlocuită de risipire. Ne tulburăm cu disperare în fiecare zi, pentru ca, peste un număr de ani, în timp ce pășim pe drumul judecății, să auzim în urma noastră, lângă trupul înconjurat de flori, lacrimi și lumânări că în zadar se tulbură tot pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălășluim, unde sunt împărații și săracii (Slujba înmormântării).
Corelat, lipsa banilor nu înseamnă foame, ci incapacitatea de a bifa plăcerile actualității, imposibilitatea de a fi în pas cu moda, de a rula cu sute de cai-putere și de a tezauriza tehnologii care ne duc în ipostaza de a nu mai fi în stare să descoperim frumusețea anotimpurilor, ci de a ne hrăni frugal din link-urile prietenilor virtuali. Pentru că, da!, totul e virtual. Cu excepția singurătății. Vorbim cumva de o bătrânețe avant la lettre?

Foto: Andreea Dobrescu

Reprezentativ

Despre zbor (Nr. 179/2019)

sfantul-iuda-ruda-domnului-sarbatorit-inPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Am văzut de mult un film, o comedie, despre o pasăre rară, pe care cei care o prinseseră o țineau într-o colivie, o colivie frumoasă, de aur, dar, totuși, colivie, un loc închis pentru superbul exemplar ce deschidea nu doar ușile tuturor congreselor ornitologice sau care tratau fauna europeană din respectiva zonă geografică, ci era un bilet de intrare în orice asociație, comitet, societate, pentru că, da!, era spectaculoasă și toată lumea se mulțumea să o admire, în afară de cei care purtau cușca, pentru că ei nu aveau timp de admirat, ci de administrat colocviile de tot felul, întrunirile cu scop filantropic sau acțiunile publicitare care aveau în centru zburătoarea, care de fapt nu zbura, pentru că nu avea cum, ce ar fi fost dacă se izbăvea de grilajul de fier, pardon!, de aur, și ar fi descris în aer cercuri imprevizibile și, mai ales, ce ar fi fost dacă nu s-ar fi întors, da!, cred că asta era teama cea mai mare a îngrijitorilor ei, teama că nu se va întoarce, că va zbura așa cum își dorește și unde dorește, iar atunci nu vor mai fi acțiuni caritabile, publicitare, congrese ornitologice, dineuri, procente, șampanie, comitete, sacouri și celelalte care tindeau să fie mai colorate chiar decât penajul încarceratei, dar, de fapt, ea era doar o pasăre, ceilalți trebuie să fie mai importanți, așa că libertatea unui animal, chiar și atât de frumos, trebuie să treacă în plan secund, mai important fiind râsul celor care țin cu eleganță fermă metalul prețios care seamănă atât de mult cu imaginea unui suflet întrupat prins într-un vârtej de acțiuni și care, fără să își dea seama, ajunge în spatele unor gratii de sârmă ghimpată placată cu metale prețioase, într-o spectaculoasă sufragerie utilată cu tot ce trebuie, privit cu admirație invidioasă de nenumărați alții care s-ar vrea prinși după zăbrele măcar de argint, hrănit în cantitățile potrivite cu cea mai bună mâncare după sfatul specialiștilor, dar atât de ne-liber, atât de ne-fericit, atât de ne-putincios, atât de ne-zburător, că, până la urmă, despre asta este totul, despre zbor, indiferent dacă vorbești de o pasăre sau un suflet omenesc, adică ce ar fi ele fără mișcarea lor naturală către înălțimile naturii și ale lui Dumnezeu?

Reprezentativ

Corida cotidiană (Nr. 178/2019)

logo rez wixPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Arena plină ochi. Murmurul asigură un spectacol în sine. Vreme fierbinte. Evantaie pregătite să împrăștie căldura, flori în mâna spectatorilor, ca la o înmormântare veritabilă. Nisip însetat. De fapt, toată lumea e însetată. De apă și de sânge. Eroii apar în urale. Taurul și ucigașii săi. Fiecare toreador are o codiță și o poftă neînțeleasă de privitori de a ieși din arenă pe Poarta Prințului. Și nu oricum, ci purtat pe brațe ca un viteaz, ca un salvator, ca un exemplu de curaj. Ce dacă au fost interzise de Biserică? Coridele aduc faimă și, la final, luptătorii închină crima unor scopuri înalte, chiar divine.
Picadorii rănesc taurul, trei banderillos îi înfig țepușe cu cârlige în trup. Animalul sângerează. Din ce în ce mai mult. Firescul doririi de a opri spectacolul se înfruntă cu nefirescul real al poftei de sânge din tribune. Toreadorul primește spada. Gesturi largi, reacții care mai de care mai agile, reflexe ce dezvăluie un antrenament îndelungat. Nu oricine poate face asta…Deși mulți ar dori-o…Gloria arenei, chiar dacă e trecătoare, amăgește și atrage irezistibil. Fascinația din ochii privitorului, statutul de vedetă, aventurile și succesul care decurg din spectacolul morbid merită orice risc. E o foame teribilă. Iar un proverb spaniol, legat de coridă, spune: Foamea împunge mai rău decât taurii. Dar fiecare dintre noi are foamea lui. De bani, de glorie, de dragoste, de pâine. Pentru orice înfometat, riscul e invariabil mai mic decât iluzia reușitei.
Sfidarea morții a primit nenumărate critici în Spania, Portugalia și America Latină. Interzisă pe alocuri, ea va dăinui, cu siguranță, în chip metaforic în lumea oamenilor. Întotdeauna se găsește un taur cu proporțiile potrivite de înjunghiere și spectacol, care să aducă laude, flori, urale și statut de vedetă. Pe stradă sau din fața dispozitivelor care informează și deformează concomitent, așteptăm o nouă coridă, iar timpul dintre reprezentații scade mereu. Matadorii se schimbă și ei, dar asta trece în plan secund. Uitați de lume, se hrănesc cu aplauzele primite când au tăiat urechea vreunui taur, cu florile care au acoperit crima, cu ieșirea triumfală din arenă.
Lupta omului cu taurul, tauromahia, nisipul sângeriu, spectacolul Morții fac afișul etern căutat de noi. Cred că măsura umanității noastre ar putea fi corelată cu sângele. Nu cu litrii care ne curg prin artere, ci în două alte moduri. În primul rând, invers proporțional cu nevoia de sânge, de cruzime față de cei din jur; depărtarea de orice manifestări odioase, sadice, lipsite de empatie față de semenii care suferă. Și, în al doilea rând, direct proporțional cu dorința de a bea Sângele Celui ce ne cheamă spre El, pentru a ne uni întreolaltă, pentru a ajunge o turmă condusă de un Păstor, pentru a ne simți frați și a trăi ca frații.

Reprezentativ

Spre înviere (Nr. 176/2019)

logo rez wixPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Ioan are 50 de ani și la data când scriu rândurile de față se luptă neputincios, cu ultimele forțe, să respire în fața cancerului. Nu știu dacă atunci când veți citi editorialul, ochii săi vor mai privi lumea noastră; probabil că nu, și, potrivit celor din apropierea sa și care îl iubesc enorm, ar fi mai bine să nu se mai chinuie atât.
Pentru mulți dintre noi, un astfel de gând apare ca inacceptabil. Trebuie să facem totul pentru a prelungi viața cuiva, indiferent de costuri și consecințe. Cum să dorești ca cineva să moară? Și, totuși, când omul suferă crunt și puterile îl părăsesc, nu ar fi mai de folos să ne rugăm pentru liniștea inimii sale?
La ultima împărtășire, Ioan nu mai semăna cu cel pe care îl cunoscusem în urmă cu ani de zile. 30 de kg în minus, ochii plecați să sărute ceafa, pufăitul ritmic al unei cutii ce dăruiește aer, perfuzia nazală, mirosul imposibil de uitat al morții care parcă stătea pe fotoliu așteptând, membrele umflate și chipul secat de orice aspirație. Pentru că familia era incapabilă să o facă, m-am oferit eu să discut cu Ioan posibilitatea ca tratamentul pe care îl primea să nu aibă efect. Să abordăm problema plecării lui la Domnul.
Mi-am făcut nenumărate scenarii în minte despre cum voi spune așa ceva. Cum să îi spui unui om că e posibil să moară? Sigur, unii cred că e ușor, etic și normal. Dar ce facem cu cei care au blocaje, frici, angoase și nu pot accepta că medicina nu le dă leac? Aceia care spun că preotul nu face altceva decât să cânte două vorbe și să dea cu cădelnița, cred că ar fi bine să stea alături de preoții care stau la căpătâiul muribunzilor, de cei care își udă epitrahilele cu lacrimile săracilor, bolnavilor, celor singuri.
Revin. Mi-a fost greu să întreb. Dar, dintre toate scenariile, am ales unul brutal de simplu. După câteva minute de tăcere, am zis: Ioan, și dacă tratamentul nu merge? Licăririle inimii sale erau îndreptate spre biblioteca de lângă geam. Da, uneori, timpul se scurge cu încetinitorul. Așa a fost atunci. Cerul înnorat dubla cenușiul pielii și parcă oprise clepsidra clipelor. Totul se atinsese de nemișcare. Parcă îmi era rușine de respirația mea, de teamă să nu deranjez, să nu stric momentul în care cineva afla că a intrat pe o cale fără întoarcere. Singurul lucru fără emoție era acea cutie cu aer care pufăia de zor, parcă și ea aruncând cu gri în cameră. După un timp, Ioan s-a întors spre mine: Dumnezeu cu mila Lui…
Am pus capul în pământ pentru o clipă, am mulțumit lui Dumnezeu că am depășit momentul și am pornit o discuție de folos cu un suflet bun care călătorea spre Dumnezeu. Și poate că acum, când noi sărbătorim Intrarea Domnului în Ierusalim, el va intra cu adevărat în Ierusalimul cel Ceresc. Și când noi vom cânta Hristos a înviat!, el Îl va vedea și se va bucura de biruința asupra morții. Iar atunci, griul, norii, pufăitul morbid vor fi înlocuite de Lumină, cântare îngerească și dragostea sfinților…

Reprezentativ

Războiul cel dintre noi (Nr. 174/2019)

logoPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

În deschiderea primăverii, oamenii își primenesc gospodăriile și primesc binecuvântarea preoților prin săvârșirea Aghiasmei celei mici în casele lor. Într-una dintre rugăciunile rostite în cadrul slujbei, îi cerem lui Dumnezeu să păzească locuința respectivă și toate orașele și satele de boală, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de năvălirea altor neamuri și de războiul cel dintre noi… Năvălirea străină o înțelegem rapid, se referă la o agresiune externă. Dar războiul cel dintre noi? Să fie ceva legat de un război civil? Nord contra sud, schimbare de regim, conflicte sociale degenerate? Cred că mai mult de atât. Peste tot, în jur, dezbinarea are loc de cinste. Evident, un așa principiu machiavelic nici nu ar fi putut sta în altă parte. Pentru că lumea în care trăim are cromatică neînsuflețită și duhoare pământie. Instituțiile fundamentale reprezintă o țintă pentru oricine. Armată, Biserică, Jandarmerie, Parlament, Guvern, nu contează, oricine poate să spună orice, oricând. O să ziceți că stă între libertățile fundamentale puterea de a face așa ceva. Nu vă contrazic. Dar, dacă urmăm un nobil principiu socratic, vorbele care trebuie promovate trebuie să depășească trei teste: al adevărului (e adevărat, poți confirma tu însuți că acel lucru s-a întâmplat?), al binelui (cuvintele date mai departe relatează binele?) și al utilității (informațiile sunt de folos celorlalți?). Am în minte permanenta deversare de răutăcisme, sarcasm, violență verbală, vulgaritate și dispreț din mediul virtual. Nu există durere mai grea a sufletului decât ponegrirea. Şi fie despre credinţa sa, fie despre purtarea sa, este grăit de rău cineva. Şi nimeni nu poate să rămână nepăsător când este bârfit, decât doar cel care-şi întoarce ochii spre Dumnezeu, Singurul Care poate să ne izbăvească de primejdie, să arate oamenilor adevărul, şi să mângâie sufletul cu nădejdea (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Îmi exprim o părere: cred că nici o postare, nici un cuvânt, desen, caricatură, articol denigrator, urât sau trist nu ar trebui să treacă mai departe de noi. Să înflorim binele, pentru că lipsa lui face loc răului. Să nu dăm share, like sau orice semnificant al plăcerii de a vedea maleficul, ci să îl ignorăm, să îl îngropăm în tăcere. Închei printr-un citat al Părintelui Arsenie Boca: Nu da urechea ta limbii celui ce defăimă, nici limba ta să nu fie iubitoare de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiască şi să te afli străin de viaţa veşnică. Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare, iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui. Să nu suferi bănuieli sau măcar oamenii care îţi aduc aminte împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără voie, nu cunosc calea păcii, care duce, prin dragoste, la cunoştinţa de Dumnezeu, pe cei ce o iubesc pe ea.

Reprezentativ

BISERICA, IZVOR DE LINIȘTE PENTRU CREDINCIOȘI (Nr. 174/2019)

david(David Orțan, 25 de ani, economist, originar din Târgu Mureș)

Continui seria de interviuri luate credincioșilor Bisericii „Sfântul Dumitru-Poștă”‟ cu încă un tânăr de nădejde care își dedică foarte mult timp activităților și ajutorării celor în nevoie. Este vorba despre David Orțan, unul dintre consilierii parohiali ai bisericii.
Î: De ce vii la Biserica „Sfântul Dumitru-Poșta”?
R: Vin aici pentru că simt că aparțin cu totul acestei comunități. Aici, mi-au fost călăuziți pașii atunci când eram în căutarea unei parohii. Aceștia sunt oamenii cu care trăiesc în ceea ce a devenit destul de firesc pentru mine, deși încerc foarte tare ca această existență să nu fie rutinată. Sincer să fiu, nici nu a fost, pentru că Dumnezeu a avut grijă de asta! Nu e vorba doar de activitățile social-filantropice, deși acestea sunt importante, dar cred că, încet-încet, am simțit cum se integrează într-un întreg, care e viața mea.
Î: Când ai început să vii?
R: Îmi amintesc faptul că prima dată când am venit aici era toamna lui 2017, fiind proaspăt întors din străinătate și în căutarea unei parohii. Era vineri seara, am văzut ușa bisericii deschizându-se, am intrat, am văzut că părintele spovedea încă și am rămas. Acum, sunt încă aici (zâmbește).
Î: Ce activități îți plac cel mai mult și în ce te implici?
R: Inițial, cel mai mult mi-au plăcut activitățile filantropice ale parohiei. Între timp, perspectiva s-a mai schimbat puțin. Sunt în continuare implicat pe această latură, dar încerc să integrez asta într-un întreg, cum spuneam mai devreme, pentru a simți că aceste activități, dar și cele administrative (sunt consilier parohial), slujbele, excursiile și altele constituie un firesc al vieții mele. Cred că în acest mod toată activitatea omului are mai mult sens duhovnicesc, dacă nu este forțată, exagerată, dacă omul nu simte că a făcut ceva extraordinar, ci că a făcut ceea ce a trebuit într-o anumită situație. Viața îți scoate în cale o grămadă de situații în care trebuie să te descurci, nu fofilându-te, ci reacționând cu înțelepciune sau măcar cu prezență de spirit.
Î: Ce ai observat la credincioși?
R: Așa cum se întâmplă de obicei, prima dată când intri într-o comunitate ești foarte entuziast și ți se pare că toată lumea e extraordinară. Bineînțeles, cu timpul ajungi să descoperi defectele sau imperfecțiunile existente. Acesta este momentul de răscruce, să nu te dezamăgești, dar nici să te complaci în aceste probleme. Trebuie să încerci să te miști și tu duhovnicește, dar înțelegând și neputința altora. Comunitatea de aici este foarte diversă, sigur găsești pe cineva care să îți fie mai apropiat, dar această diversitate poate constitui un prilej de întocmire a unor ,,bisericuțe”, lucru absolut inadmisibil. Trebuie să poți să spargi unele bariere, de educație, de preocupări, de percepție, fără să simți că asta implică niște compromisuri. Dar până la urmă, acesta este testul iubirii. Trebuie măcar să ne confruntăm cu el, dacă nu să îl trecem.
Î: Ce ai schimba sau ai dori să fie altfel?
R: Las pe alții să răspundă mai în detaliu, dar elementul principal care lipsește de multe ori este desăvârșirea, măcar finalizarea acțiunilor fiecăruia. Să ajungem să facem toate lucrurile ca și cum Dumnezeu ar fi de față: cu responsabilitate, pricepere, dar și cu sfială. El este, bineînțeles, dar că noi uităm câteodată.

Interviu realizat de Ionelia Olteanu

(Foto: Laura Dobre)

Reprezentativ

Chestionar de martie (Nr. 173/2019)

logo rez wixPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Originalitatea românilor în umor nu poate fi pusă la îndoială. Nenumăratele anecdote și ironii legate de falimentul bărbaților în luna lui martie întăresc afirmația de mai sus. 1 Martie și 8 Martie înseamnă, pentru foarte mulți, o lovitură financiară. Pentru unii, în sens negativ, pentru că au de cumpărat multe mărțișoare, flori, parfumuri, bijuterii etc., iar pentru alții, evident mai puțini, în sens pozitiv, ei fiind ofertanții respectivelor produse.
Observația pe care am făcut-o, la doar câteva zile după viforul cumpărăturilor din deschiderea primăverii, mă încurajează să îi temperez pe toți cei implicați, căutători de daruri și colportori de veselie materială. Am remarcat că deși tarabele de mărțișoare s-au golit și au cedat asaltului doritorilor, femeile… nu poartă în piept simbolul cu fir alb-roșu. Indiferent de la cine sunt, câte și cum arată mărturiile primăverii, doamnele și domnișoarele le pun deoparte. Dacă lucrurile stau așa, câteva întrebări se cuvine să apară.
În primul rând, să fi dispărut emoția și înțelesul sărbătorii? Să nu se mai știe de ce se oferă și de ce se poartă mărțișoare? Posibil, așa cum se întâmplă cu cele mai multe dintre evenimentele festive din timpul anului fie că vorbim de cele de natură laică, fie de cele religioase. În al doilea rând, are nevoie Mărțișorul de o rebranduire, de o nouă față? Să păstrăm ideea, dar să găsim ceva mai practic, ceva pe care urmașele Evei să le valorizeze mai mult și să le utilizeze cu adevărat?
În al doilea rând, Mărțișorul intră în categoria lumescului și, cum tot ce-i lumesc piere, a ajuns la apusul existenței?
În sfârșit, dacă Mărțișorul a intrat pe culoarul de ieșire al semnificațiilor, avem nevoie de o altă sărbătoare dedicată primăverii?
Consider că răspunsurile la toate întrebările de mai sus vin într-o singură suflare, un praznic care ne deschide porțile Împărăției Cerurilor și calea spre toate Sfintele Altare: Buna Vestire. 25 martie celebrează primăvara umanității, înnoirea tuturor lucrurilor, singurul lucru inedit sub soare (Sfântul Ioan Damaschin), ziua suprafirească și nepieritoare, icoana ce conține imutabilitatea ființei dumnezeiești, dar și suprema înălțare a umanului prin Maica Domnului, emoția de nedescris și de nepătruns prin care o tânără curată acceptă voia lui Dumnezeu. Printr-un Fie! din gura unei copile a venit Lumina lumii pe pământ. Iată ceva ce fiecare femeie poate purta în piept, ceva ce se poate asorta cu orice haină și cu orice eveniment la care ia parte: evlavia față de Maica Domnului, dar și adâncul respect al bărbaților pentru cele cărora le datorează existența.

Reprezentativ

Călătorie cu folos! (Nr. 172/2019)

wwwPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Parcă acum câteva zile, îi vedeam pe lucrătorii Primăriei dând de pe stâlpi decorațiunile de Crăciun și nu de mult, am simțit câțiva fulgi de zăpadă în curtea bisericii. Și…iată Postul Paștelui! Bătrânii spun, cu o larghețe incredibilă, a trecut Crăciunul, vine Paștele, apoi Rusaliile…de parcă timpul s-ar scurge doar printre bornele amintite, de parcă ar avea viteza unor lungi sărbători îngemănate: Crăciun, Paști, Rusalii, Crăciun, Paști…etc…E ceva ce nu știm noi? Ne atrag atenția asupra marilor praznice ori vor să ne amintească faptul că timpul trece… Panta rei (totul curge…), spuneau anticii și noi facem o mare greșeală pentru că dăm prezentul diavolului și viitorul lui Dumnezu (Sfântul Grigorie Teologul).
Cineva îmi spune că nu poate ține post, că nu rezistă fără o bucățică de carne. Îl cred. Dar, oare, chiar încearcă? Dacă acuma nu te silești, va veni timpul când, și să vrei, nu vei mai putea să faci ceea ce acum treci cu vederea (Cuviosul Iosif Isihastul). Postul, timpul dedicat inimii tale, ajutorarea celorlalți apar ca momente pe care s-ar putea să nu le mai regăsim în restul vieții noastre. Și, apropo, cât înseamnă restul vieții noastre? Orice clipă poate fi un timp grozav de important pentru mântuirea noastră și, dacă nu trăim clipa prezentă nu o trăim nici pe următoarea, și așa mai departe (Părintele Arsenie Papacioc).
Postul Paștelui, cel mai lung și mai aspru. Dar nu atât de lung și de aspru încât să uităm de scurtimea vieții noastre și de bucuria de la capătul său: Învierea Domnului. Călătorie cu folos!
Timpul trece repede, este scump. A trecut o clipă, au trecut două, ai făcut paşi spre mormânt. Cu timpul care a trecut nu te mai întâlneşti. Folosiţi timpul în folosul sufletului vostru, pentru viaţa de dincolo, nu-l pierdeţi cu lucruri care nu ajută sufletul. Nu vă irosiţi viaţa. Ea ne este dată spre desăvârşirea sufletului pentru veşnicie. Şi chiar cele necesare pentru trup, ori de mâncaţi, ori de beţi, în Domnul să le faceţi, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. (Părintele Constantin Sârbu)

Reprezentativ

Nevoia de săpun (Nr. 171/2019)

555Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Știți care e cel mai mare pericol pentru autorități în cazul unui cutremur major în Capitală? Nu, nu victimele clădirilor afectate. Nici eu nu știam că răspunsul este legat de vandalism, hoție, tâlhărie. Nu mi-a venit să cred…
….
Vă rog să vă uitați și dumneavoatră pe camere, pe la 14:20, îmi spune domnul consilier Valeriu Brahă. Derulez înregistrările și urmăresc imaginile. E o zi frumoasă, neașteptat de caldă pentru jumătatea lui februarie. E miezul zilei și asta se vede și din ritmul pelerinilor care intră în biserică și merg să aprindă o lumânare. Suntem în Centrul istoric al Bucureștiului. Văd curtea și interiorul bisericii pe ecranul de supraveghere. Îmi atrage atenția o femeie îmbrobodită și cu o geacă de fâș. Își face cruci largi și pare că rostește rugăciuni fierbinți. La intrarea în biserică, la sfintele moaște, la cutia unde se pun acatiste și donații, la ceilalți oameni din biserică. Peste tot și neîncetat, femeia se închină și se roagă. Admiră bolta absidei concomitent cu poziția omului de la pangar. Și se roagă, evident. Nu îți dai seama ce spune. Iubitoare de artă? Văduvă ce își plânge nedreptatea? Credincioasă ferventă?
Încă o cruce scurtă și iese din biserică. Se întoarce și cere cheia de la toaletă. Două minute mai târziu, aduce cheia înapoi și…revine spre toaletă. Urcă treptele înapoi și dă să iasă din curte. Instinctul domnului Brahă îl face să fugă după ea și să o întrebe ce ascunde sub haine. La iveală, iese un recipient cu săpun lichid, subtilizat din baie mai devreme. A scăpat doar cu câteva invective și cu posibilitatea de a fura mai departe, din alte locuri în care mila se confundă cu îngăduirea răului, din alte biserici sau locuri de la care lumea pretinde etichetă, valori sau caracter. Dar lumea e ceva abstract. Lumea e formată din elemente concrete – oameni. Oamenii care se închină larg în biserici vor toalete curate și fură săpunul gazdei. În timp ce scriu, văd în spatele laptop-ului o carte ce abordează mentalitatea deschisă, aud glasul celui care îmi spunea că pericolul unui cataclism vine din seria de infracțiuni și rememorez jocul imprevizibil al degetelor pe mouse-ul care oglindește uimirea autorului rândurilor de față.
E clar că avem nevoie de săpun. Mult. Și de multă igienă. Trupească și sufletească.

(Foto: Laura Dobre)

Reprezentativ

Discuție în tramvai (Nr. 170/2019)

333Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Era o după-amiază obișnuită de luni, la sfârșit de ianuarie, când, după ceva timp, călătoream cu tramvaiul. Pentru că îmi amânasem răspunsurile la corespondență, mi-am propus să o fac în cursul celor vreo 15 stații. Lucru reușit, de altfel, doar până în a doua parte a drumului. Nu pentru că s-ar fi aglomerat, nu, ci pentru că atenția mi-a fost răpită de un dialog desfășurat la doi metri de mine, între doi bărbați, având vârsta de, să zicem, 47 și 21 de ani. Nivelul fonic al conversației mi-ar fi permis să îi aud și dacă eram la 10 metri. Dar nu zgomotul m-a făcut să abandonez e-mail-urile mele, ci subiectul discuției. Nimic filosofic, profund sau nemaiauzit. Dar poate ceva necesar de auzit din când în când. Și cred că prețul călătoriei, atunci când primești un mesaj folositor, se justifică de două ori. Și mai cred că Dumnezeu trimite semnele Sale, dar suntem prea ocupați cu ale noastre, cu semnalele telefonului, ale traficului sau, în general, ale întregului univers tehnologic în care pare că suntem captivi.
Să revin la cei doi. Primele fraze erau legate de mustrarea pe care cel mai în vârstă o adresase unei femei, dintr-un alt mijloc de transport, căreia îi reproșase că (sic!) vorbește prea tare și că l-a înnebunit cu modul în care pune ea varza la murat, cu tot procesul relatat, cu cele mai mici amănunte. Scena îl amuza teribil pe imberb, care, agățat de barele din spatele tramvaiului, râdea în hohote și cerea alte detalii. Cumva, au ajuns să vorbească despre serviciu (erau colegi) și cel mic povestea cum un camarad îi ceruse 2 lei să își ia o pâine și două felii de parizer. De unde, băi, 2 lei? Plouă cu bani? O stație a fost rezervată dezbaterii dacă poți cumpăra cu 2 lei așa ceva, ori tipul respectiv cerea banii pentru altceva. Dumneavoastră știți dacă puteți lua cu 2 lei pâine și parizer? Atunci, am coborât privirea spre picioarele lor și am văzut că între ei se afla o liză, neprofesională, pe care o avea în grijă cel mai mare. De ce nu merge să care? Uite, te cheamă unul să îi muți niște baxuri. Îți dă 7 lei. Păi, cu 7 lei îți iei niște cartofi. Îți iei juma de kil de ceapă. Mai pui acolo un bulion și, gata!, ai mâncare două zile! Trei!
Inițial, am fost deranjat de lipsa de maniere a celor doi. Mă disturbau din treburile mele. Vorbeau tare, cu dezacorduri brutale și pe subiecte modeste. Pe parcurs, am înțeles, în cele câteva minute în care am împărțit o bucată de tramvai, că, împreună, suntem o bucățică de România. Că în timp ce unii capturează o bucată din resursele acestei țări, unii cară o liză pentru o bucată de pâine. Că în timp ce noi nu ne aplecăm să luăm de jos 50 de bani, alții se întreabă de unde ar putea avea 2 lei în buzunar. Că 20 de lei lăsați bacșiș la restaurant, peste cei 10% conform cutumei, doar pentru a ne arăta generoși, înseamnă, în altă parte, mâncarea pe vreo săptămână pentru un amărât.
Așa mi-am adus aminte de faptul că un teolog asemăna iadul cu o călătorie agonizantă cu un tramvai, în care suntem foarte înghesuiți și, în același timp, nu cunoaștem și nu vedem pe nimeni. În ce măsură lumea în care trăim se aseamănă unui astfel de tramvai? În ce măsură am devenit absorbiți de grijile noastre, încât să nu mai remarcăm pe nimeni și nimic?

(Foto: Mihai Mircea)