Revista Dimitrios (I), nr.22

sus

ZILELE FIULUI OMULUI ŞI ZILELE OAMENILOR

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

logoÎn dialogurile cu sufletele care au călcat pragul Bisericii „Sfântul Dumitru-Poştă”, am constatat că principala problemă a vieţilor noastre o reprezintă discordia, neînţelegerea, dezbinarea: între mine şi tine, între mine şi Dumnezeu, între mine şi şefi, între noi, cei conduşi, şi ei, cei care conduc, între săraci şi bogaţi, între vecini, colegi, enoriaşi, fraţi, dar şi între mine şi… mine. Şi probabil că, de fapt, aici se află şi sursa celorlalte dizarmonii din noi şi din viaţa noastră. Părintele Tadei spunea că „în familie facem înţelegere sau dezbinare după cum ne sunt gândurile şi dorinţele. Dacă stăpânul casei este copleşit de griji, de gânduri sau de vreo greutate, prin acestea pricinuieşte tulburare nu numai lui, ci şi întregii sale familii”. Evident, lucrurile sunt valabile pentru toate contextele sociale. Haosul şi tulburarea interioare se propagă şi se oglindesc în comportamentul celor din jur.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „trăsătura cea mai cuprinzătoare şi mai definitorie a neamului nostru este armonia”. Când am încetat să fim aşa? Cum s-a întâmplat? Şi…mai ales… cum putem redobândi buna-înţelegere dintre noi?

Numărul de faţă se apleacă asupra explicării semnificaţiilor zilelor Săptămânii Mari, dar o compătimire cu Mântuitorul Hristos o trăim dacă lăsăm deoparte preocupările pentru noi, greutăţile care ne chinuie şi ne fură pacea inimii. Nu putem trăi Paştele, dacă nu vom merge alături de Domnul prin Betania, prin templu, în Ghetsimani, uitând în zilele Pătimirii de patimile şi pătimirile cotidiene. „Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbinaţi şi nu mai au unitate. Nu mai au conştiinţa misiunii lor, nu mai cred în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan Ianolide).

Să căutăm pacea în relaţiile cu cei din jur. Nu ne vom putea bucura de darurile lui Dumnezeu altfel. Şi, în plus, să nu uităm că făcătorii de pace sunt fiii lui Dumnezeu. Vrem să fim fiii Lui?

jos

Anunțuri

Eveniment aniversar în parohia Sf. Dumitru-Poștă

Miercuri, 15 martie, Părintele Mihai și-a sărbătorit ziua de naștere în mijlocul marii familii de la Biserică. După slujba Sfântului Maslu, tinerii i-au oferit Părintelui Mihai un mic cadou în semn de prețuire și recunoștință. La rândul său, Părintele a răspuns cu o mică agapă frățească pregătită din timp.

 

278161241410513911153

Foto: Laura Dobre

Revista Dimitrios (I), nr.21

da-mi mie haina luminoasa

logoUn număr dedicat vestimentaţiei la biserică poate ridica multe semne de întrebare. Ni se sugerează să ne îmbrăcăm altfel? Se doreşte corectarea unor obiceiuri? Contează aşa mult hainele?

Ar fi minunat ca toate întrebările să îşi găsească răspuns în paginile noastre. Aşa cum ne-am bucura şi dacă aţi fi convinşi că alegerea subiectului prezent a venit în urma unor sugestii ale cititorilor şi a unor  discuţii pe tema aspectului nostru exterior.

Parohia „Sfântul Dumitru-Poștă” îşi cheamă fiii într-un lăcaş care are o istorie de jumătate de mileniu, o superbă biserică proaspăt consolidată. Totuşi, inima participanţilor la slujbe e tânără şi dinamică. Corespondenţa ne vine în strada Franceză, fostă a Işlicarilor, ambele denumiri arătând preocuparea de bază a comercianţilor de aici: moda pariziană, grija şi simbolistica veşmintelor. Astăzi, poziţionarea noastră solicită şi completează o mare diversitate de garderobe: albul medicilor şi carourile pijamalelor pacienţilor de la Institutul de Recuperare Medicală, costumele de gală ale iubitorilor de teatru de comedie, îmbrăcămintea lejeră a studenţilor de la Ecologie, cromatica, dimensiunile şi stilurile nesfârşite ale miilor de călători prin Centrul Vechi. Unde se află ţinuta „de biserică” în acest context? Iată obiectivul nostru: să oferim câteva linii generale, recomandări ale Sfinţilor Părinţi şi explicaţii venite din istoria creştinismului.

Bucuria noastră este mare când ne regăsim alături, în biserică, când slujim sărmanilor, când plecăm în pelerinaje, când schimbăm păreri, când ne rugăm şi surâdem împreună. „Minte scurtă, haine lungi” (Eminescu), „Adesea, sub haine zdrenţuroase se ascunde o inimă de aur” (Cicero), „La un om totul trebuie să fie frumos, de la haine până la suflet” (Ileana Vulpescu), sunt doar câteva citate de autori laici care ne-au ajutat să edităm acest număr al Revistei Dimitrios.

subsol

 

Revista Dimitrios, prima parte (nr.20)

dimitrios-2

Parcă mai ieri a fost Crăciunul şi, iată!, acum începem Postul Paştelui. Mi se părea amuzantă bunica maternă atunci când, în prag de Crăciun, spunea: „a venit Crăciunul, acum vine şi Paştele şi, gata, anul!”. O vreme am crezut că timpul bătrânilor curge mai repede, că percep timpul rămas al vieţii printre două jaloane-sărbători. Fără doar şi poate, despre relativitate, inclusiv a timpului au vorbit şi alţii, într-un mod magistral. Astăzi nu e un secret faptul că, pentru un depresiv, timpul dintre Crăciun şi ziua de prăznuire a Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan poate fi o eternitate, iar pentru un om extrem de ocupat sau preocupat, Revelionul, mărţişorul şi mielul de Paşti să treacă neobservate şi doar bifate inconştient, uneori, în agenda sa.

Îmi spunea un psiholog deunăzi că viaţa omului este determinată de datul genetic şi de viitorul său. Nu am căzut de acord în această privinţă, recunoscând ca stranie o ecuaţie în care prezentul nu îşi face loc. „Pentru că cine trăieşte prezentul repară trecutul şi cucereşte viitorul” (Părintele Arsenie Papacioc). Tot ce contează e prezentul, aici e miza, aici e lucrarea şi timpul lui Dumnezeu. Rănile trecutului şi iluziile viitorului sunt capcane şi arme ale celui rău, prin care încearcă destabilizarea noastră, pierderea atenţiei. Să trăim prezentul! Nu într-un sens hedonist, ci bucurându-ne de toate darurile de sus, mulţumind şi binecuvântând. Să nu ratăm ocazia slujbelor săvârşite exclusiv în acest post: Canonul cel Mare, Sfânta Liturghie a Darurilor, Deniile…

Vă vom aştepta mereu aici, în consolidata biserică a Sfântului Dimitrie. Şi să nu uităm să iertăm. Aceasta vindecă trecutul şi pregăteşte liniştea de mai târziu.

Vă dorim să parcurgeţi Postul cu înţelepciune, pregustând treptat şi apoi gustând bucuria Învierii.

subsol

BISERICA SFÂNTUL DUMITRU-POŞTĂ, O PAROHIE DINAMICĂ

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR (articol apărut în nr. 118 al Revistei Dimitrios)

Este un titlu, dar vrem să credem că este şi vocaţia noastră, firescul nostru şi bucuria celor din jur. Cuvântul desemnează forţa vitală, puterea de a se afirma şi de a întreprinde, o dezvoltare intensă, o bogăţie de mişcare. Probabil că un creştin nici nu poate fi altfel, indiferent dacă vorbim de tumultul cotidianului laic ori de pregustarea veşniciei în deplina solitudine a pustiei. Oriunde ar fi, omul este chemat să îşi lucreze mântuirea, să fie vibrant în relaţie cu semenii şi cu Dumnezeu, să simtă şi să resimtă tristeţile şi sentimentele celor de lângă el.

Partea de consolidare a bisericii s-a încheiat cu succes. Dumnezeu ne-a înfăţişat lăcaşul Său în lumini necunoscute, iar recunoştinţa noastră pare fragilă. Restaurarea picturii murale, deschiderea şantierului pentru refacerea catapetesmei, reconfigurarea curţii şi reconstruirea gardului sunt obiectivele edilitare ale anului în curs. Ţinte grele, dar necesare în demersul de a dărui Capitalei o perlă a culturii şi spiritualităţii, aflată în singura oază de verdeaţă din Centrul Vechi al Bucureştiului.

Dinamismul din titlu se dezvăluie şi în alte proiecte. Împărţiţi în grupuri de lucru, tineri între 15 şi 65 de ani (tinereţea nu priveşte variabilele nominale de identificare) caută să arate frumuseţea şi prospeţimea eternă a Ortodoxiei. Lucrarea noastră are nevoie de ajutorul dumneavoastră, trup şi suflet. Deschiderea bibliotecii parohiale cu împrumut de cărţi, ansamblul coral care vizează o emisie profesionistă, dialogul virtual pe care îl avem cu prietenii noştri pe site şi pe pagina de Facebook, dramele sociale pe care încercăm să le rezolvăm sau alinăm, numeroasele necesităţi administrative (curăţenie, achiziţii de obiecte, înfrumuseţare a sfântului lăcaş) şi, desigur, Revista Dimitrios vă deschid porţile larg pentru a ne fi parteneri, colaboratori, rugători, susţinători sau orice veţi dori şi veţi considera că puteţi dărui. Vă rugăm să ne urmăriţi şi să vă oferiţi disponibilitatea de a trudi alături de noi!

Visul nostru de a crea o familie duhovnicească presupune lucrarea fiecăruia, nu după sumă, cifră, ore sau metri, ci după modul în care „ardem” pentru Hristos şi pentru semeni. Iată un motiv pentru care am ales ca acest număr să fie dedicat unui element impresionant: focul.

UN DEMERS FIRESC

Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar (articol apărut în nr. 116 al Revistei Dimitrios)

Un număr dedicat culturii se traduce prin dorința de a ne  afirma un obiectiv fundamental. Biserica „Sfântul Dumitru” a reprezentat întotdeauna un punct important pe harta culturală a Capitalei. Vechimea multiseculară certifică faptul că aici s-a învățat cititul și socotitul, așa cum era odinioară, când Bisericii Ortodoxe nu i se putea contesta calitatea de Dascăl al neamului, pentru că… era singurul… Nu ar trebui să uităm acest lucru! În casele Bisericii de Jurământ, cum se numea lăcașul nostru, a fost primul sediu al Conservatorului de Muzică și Declamațiune din București. Fără doar și poate, elita intelectuală care frecventa zona citea și recita versuri eminesciene, dezbătea ideile sublime, profunde și ascuțite ale celui ce avea să devină poetul național al românilor.

Mai este Eminescu poet național? Se mai citește? Prezintă interes? Odinioară, un subiect fix la Bacalaureat, pare că literatura modernă, scrierile de nișă, abordările fanteziste ori creațiile nereprezentative pentru neamul nostru îl trec pe Mihail Eminovici în plan secund. Dincolo de această tendință, afluența tipăriturilor, avalanșa de texte on­line și, paradoxal, preocuparea din ce în ce mai firavă pentru lectură ne-au făcut să dedicăm măcar paginile Revistei Dimitrios problematicii cultului și culturii. Numele valoroase care apar în continuare, ideile vehiculate, cât și preocupările cititorilor noștri ne fac să credem că va fi un demers folositor.

Și pentru că este primul număr pe 2017, vă dorim sănătate, pace și bucurii! Mulțumim pentru sprijinul material acordat editării şi tipăririi revistei noastre parohiale! Vom încerca să fim mai atenți la căutările dumneavoastră, într-o călătorie în care să uităm cine dă și cine primește.

La mulți și binecuvântați ani!

SUNTEM CEEA CE MÂNCĂM?

bunicaPr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR (articol apărut în nr. 114 al Revistei Dimitrios)

Cu puţin înainte de începutul Postului Crăciunului, ediţia de faţă a Revistei Dimitrios are ca temă centrală hrănirea, un aspect esenţial al existenţei noastre. Urmează o perioadă de abţinere de la anumite alimente, încheiată fastuos cu un belşug pe mese. Suntem chemaţi să „devorăm” Trupul Mântuitorului Hristos (apud Sf. Grigorie de Nyssa) şi avem misiunea să dăruim mâncare celor flămânzi. Ne plac anumite mâncăruri şi nu desluşim sensul proverbului „Foamea e cel mai bun bucătar”. Cheltuim bonurile de masă, primele de hrană şi o bună parte din veniturile noastre în faţa nenumăratelor oferte ale hypermarket-urilor într-o viteză proporţională cu modul în care aruncăm alimentele la gunoi. Românii dau 42% din bani pe hrană. Mâncarea nu mai e de mult un accesoriu, un reflex nepretenţios al existenţei; a devenit o industrie, un tip de manipulare, prilej de virtute sau de păcătuire.

Conform unei statistici realizate de Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură din cadrul ONU, în fiecare an peste 1,3 miliarde de tone de alimente ajung să fie aruncate. Această cantitate reprezintă o treime din totalul hranei la nivel mondial, care poate fi folosită de circa 870 de milioane de oameni pentru a supravieţui. Contribuie şi românii la acest calcul: anual, fiecare dintre noi aruncăm, în medie, 100 kg de mâncare. Cam 250 g pe zi. Asta înseamnă, aproximativ, cantitatea pe care o primeau deţinuţii din lagărele de concentrare sau în temniţele comuniste. Ei au supravieţuit şi au devenit eroi, noi aruncăm darurile lui Dumnezeu la ghenă.

Cele mai mari cantităţi de alimente aruncate sunt produse de populaţiile ţărilor dezvoltate ale lumii. De exemplu, în anul 2013, locuitorii SUA au risipit peste 40% din hrana consumată. Mai precis, au fost aruncate 52% din totalul fructelor şi legumelor, 38% din alimentele bazate pe cereale şi 22% din cantitatea totală de carne. Cele mai multe sunt aruncate pentru că… nu arată suficient de bine. Fără să ne dăm seama, împlinim un proverb vechi românesc: „Mărul cel frumos îl mănâncă porcii”. Adică, am devenit căutători ai fructelor şi legumelor impecabile, strălucitoare, fără niciun punct pe ele, cu forme de dicţionar. Restul…

O idee ar fi să consumăm tot din farfurie. La restaurant sau în vizită, din politeţe sau lipsă de chef, renunţăm la o parte din meniu. Sunt 9.000 de restaurante în ţara noastră care aruncă zilnic zeci, chiar sute de kilograme de mâncare. În acelaşi timp, răspândiţi în toate colţurile, în canale, sub cerul liber sau printre cartoane, 225.000 de copii se culcă flămânzi. Înseamnă că dacă fiecare restaurant ar hrăni 25 de copii, niciunul nu ar încerca să adoarmă biruindu-şi foamea. Bine spune un proverb englezesc: „mai mulţi mor de mâncare decât de foame”. Şi moartea nu înseamnă doar încetarea funcţiilor vitale, ci şi nepăsarea faţă de cei din jur.

Un alt reper ar putea fi pregătirea hranei pentru mâine. Asta se traduce nu doar printr-o dietă echilibrată, ci şi prin eliminarea scuzei „nu am avut ce să-mi pregătesc de post şi am mâncat orice”, precum şi prin diminuarea groaznicelor produse de tip fast-food.

O parte din tematică va fi dezvoltată în articolele acestui număr. Alte subiecte vor fi păstrate în cugetul nostru şi se vor reflecta în frigider, bucătărie, pe cântar, la medic şi în gradul de linişte al inimii. Şi, să nu uităm: „nu hrana este păcat, ci lăcomia pântecelui” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

LÂNGĂ ÎNGERI

cherubim-and-seraphimPr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR (articol apărut în nr. 113 al Revistei Dimitrios)

Spuneam într-o predică recentă că prezenţa numelor din aria semantică a termenilor „diavol”, „demon”, „iad” etc. în viaţa noastră a ajuns să fie o obişnuinţă. Nimeni nu mai tresare când comandă o pizza Diavolo, când merge într-un pub sau restaurant cu numele necuratului, când bea vreun energizant sau vreo tărie menite să te înflăcăreze sau când se declară suporter al lui Manchester United, în varianta odiosului supranume.

Poate o să vi se pară copilărească abordarea, însă nu cumva am relativizat, până la desfiinţare, chestiunea prezenţei active a celui rău şi luăm totul prea în joacă? Ce poate fi rău că mănânci sau bei ceva cu numele spurcatului? Totuşi, invocarea înseamnă dăruire către ceva sau, mai ales, cineva. Amintesc o întâmplare din viaţa Sfântului Irodion de la Mănăstirea Lainici, prăznuit în fiecare an, pe 2 mai. Cuviosul Arhimandrit Irodion Ionescu, stareţ al mănăstirii sus- pomenite, din judeţul Gorj, a fost duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica. Odată, o femeie i-a adus părintelui, după obicei, un vas cu lapte, de la capra ei.

Iar Cuviosul Părinte Irodion i-a răspuns:

– Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!

– Ba nu, părinte – a zis femeia -, de la capra mea este.

– Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta!

Deci, vădită fiind femeia, şi-a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea nu a mai drăcuit.

Cât de departe sunt situaţiile vieţii noastre? Din moment ce intri într-un local cu nume demonic, cum poate fi mâncarea de acolo binecuvântată? Dacă îţi pui coarne şi te închini să dea gol Rooney, dacă îţi alegi 666 la numărul de înmatriculare şi faci alte acte „nevinovate”, să nu existe oare repercusiuni?

Şi din aceste motive, dar şi pentru că se apropie cea mai importantă sărbătoare a Sfinţilor Îngeri, am dedicat acest număr puterilor netrupeşti slujitoare lui Dumnezeu. Sperăm ca Domnul Savaot să ne ocrotească pe toţi şi să ne dăruiască aripi de bucurie!

GAUDEAMUS!

DIMITRIOS_COVER_1-4_11 (110)_0001.jpgPr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

(articol apărut în nr. 110 al Revistei Dimitrios)

Au trecut mai bine de şapte ani de când Biserica „Sfântul Dumitru-Poştă” a primit cinstea de a fi Paraclis Universitar (12 mai 2009). O misiune deosebit de complicată şi plină de răspunderi. Doar în aparenţă s-ar putea spune că lăcaşul a devenit o casă exclusiv a celor care studiază în instituţii superioare de învăţământ. Alături de noi i-am avut mereu pe dascăli, pe părinţii studenţilor, pe prietenii din alte medii şi preocupări ale universitarilor, pe cei care iubesc lectura şi pe cei care se simt şi se comportă precum suflete juvenile. Aşa am ajuns să avem o comunitate liturgică cu o medie de vârstă scăzută, cu satisfacţia zâmbetelor de la sfârşitul slujbelor şi seriozitatea în proiectele desfăşurate. Însă, e loc de mai mulţi tineri şi dorim să fim cât mai mulţi care să ne împărtăşim din acelaşi Sfânt Potir. Iar prin tineri înţelegem pe oricine între 10 şi 110 ani, care simte că are dinamismul necesar pentru a se implica în existenţa semenilor aflaţi în necazuri, pentru a sprijini, cu puţin măcar, pe cel de aproape.

În ultimul timp, majoritatea energiilor noastre s-au îndreptat spre lucrările de consolidare şi restaurare. A fost un an extrem de greu din acest punct de vedere, în care am făcut slujbele în condiţii austere, pelerinii au fost mult mai puţini, iar posibilităţile noastre de comunicare s-au redus. Proiectul Serile catehetice aşteaptă să fie reluat, de îndată ce intervenţiile la interiorul sfântului lăcaş vor fi încheiate.

Cu toate acestea, spiritul tineresc a rămas mereu acelaşi, lucru care se poate verifica prin participarea la orice eveniment liturgic, social sau cultural pe care îl organizăm. Dincolo de instabilitatea emoţională şi de lipsa de experienţă, oamenii cu suflet proaspăt aduc surâsul sincer şi o putere de muncă extrem de roditoare. Îndrumate cum trebuie, aceste daruri vor aduce mulţumiri sufleteşti întreaga viaţă. „Osteneala tinereţii este odihna bătrâneţii”, spune Sfântul Isaac Sirul. Aşa că, la începutul anului universitar, să lucrăm cu spor pentru mântuirea noastră şi a celor de lângă noi, să punem în cugete învăţăturile cele folositoare şi să le întrupăm în faptele bune!

„Gaudeamus igitur

Iuvenes dum sumus.

Post iucundam iuventutem

Post molestam senectutem

Nos habebit humus”.