Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar
Mi-a fost mereu incomod să spun femeilor în vârstă, de la țară, bre sau tanti. Știu că așa sunt obișnuite, dar, fiind crescut în cutiile de chibrituri din București, îmi e mai greu să preiau formulele de mai sus. Femeia din fața mea era cu adevărat o tanti. Peste 80 de ani, cu un batic tern cu imprimeuri florale, un capot la fel de tern și cu reluarea unor obscure modele geometrice pe care le puteți regăsi în vestimentația majorității femeilor care își vând munca din grădină la piață, lipsite de fuchsia, magenta sau coral, scufundate în platitudinea unui amestec indecis și impersonal de gri, bleu-marin sau maro. Dar nu de culori vorbim aici sau măcar nu de rezultantele radiațiilor electromagnetice.
Bun, tanti Ioana e mică-mică, nu cred că are 1,55 m, un pachet de oase acoperite de o piele cerată zbârcită, care pășește cu grijă pe covor și se așează în fotoliul de lângă mine. Nu este prima oară când o spovedesc și împărtășesc, așa că discuțiile despre casa de la țară, boli sau recolte pot fi abordate abrupt. Cel mai mult îmi plac însă zicerile populare, extrasele de înțelepciune care concentrează un mod de a fi, de a gândi, o perspectivă străină mie și celor din generația mea, poate chiar orășenilor, în general. Și de fiecare dată, mi se întâmplă să învăț ceva de la ea. Și nu doar de la ea.
Acum vorbeam despre bătrânețe. Mai exact, ascultam și puneam întrebări. Din fericire, doar ea putea să o picteze în culorile cenușii ale capotului și să îmi spună ce e cel mai greu la bătrânețe. …Că nu mai vii cu nimic în curte. Și singurătatea. Singurătatea e tare grea.
Mi se pare că a reușit în câteva cuvinte simple să sintetizeze nu doar întreaga filosofie a bătrâneții, ci și a lumii moderne. Frustrarea inutilității, a neputinței de a acumula, de a agonisi, precum și durerea nefirească a solitudinii forțate, nedorita tăcere a absenței unui scâncet, a invitației la masă a partenerului de viață, a unui glas de fiu care să te întrebe de sănătate. Femeia din fața mea a trecut prin toate fazele vieții și înțelege că se apropie de apus. Privindu-i ochii ce călătoresc spre interior, îmi vin în minte chipuri mai fragede, dar la fel de triste.
În primele două decenii ale mileniului al III-lea, foarte mulți tineri se plâng de faptul că nu știu încotro să o ia, nu își descoperă vocația și se simt inutili. Agoniseala e o goană cotidiană, dar acumularea a fost înlocuită de risipire. Ne tulburăm cu disperare în fiecare zi, pentru ca, peste un număr de ani, în timp ce pășim pe drumul judecății, să auzim în urma noastră, lângă trupul înconjurat de flori, lacrimi și lumânări că în zadar se tulbură tot pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălășluim, unde sunt împărații și săracii (Slujba înmormântării).
Corelat, lipsa banilor nu înseamnă foame, ci incapacitatea de a bifa plăcerile actualității, imposibilitatea de a fi în pas cu moda, de a rula cu sute de cai-putere și de a tezauriza tehnologii care ne duc în ipostaza de a nu mai fi în stare să descoperim frumusețea anotimpurilor, ci de a ne hrăni frugal din link-urile prietenilor virtuali. Pentru că, da!, totul e virtual. Cu excepția singurătății. Vorbim cumva de o bătrânețe avant la lettre?
Foto: Andreea Dobrescu
Seria interviurilor cu oameni speciali din cadrul Bisericii „Sfântul Dumitru-Poștă” continuă, iar de data aceasta sunt mai mult decât încântată să descopăr un suflet cald, sensibil, discret. Trebuie să recunosc faptul că nu știu foarte multe despre Ana Consuela, dar aceasta a fost o oportunitate foarte bună pentru a remedia acest lucru. Ceea ce deja reușisem să observ la Ana este faptul că face parte din grupul de artiști ai bisericii, pictura fiind una dintre pasiunile sale cele mai mari, dar și latura pe care o studiază la facultate. De acest lucru mi-am dat seama văzând un grup de copii strâns în jurul ei după fiecare Sfântă Liturghie, la atelierul de pictură.
Biserica Sfântul Dumitru-Poștă 