Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Arena plină ochi. Murmurul asigură un spectacol în sine. Vreme fierbinte. Evantaie pregătite să împrăștie căldura, flori în mâna spectatorilor, ca la o înmormântare veritabilă. Nisip însetat. De fapt, toată lumea e însetată. De apă și de sânge. Eroii apar în urale. Taurul și ucigașii săi. Fiecare toreador are o codiță și o poftă neînțeleasă de privitori de a ieși din arenă pe Poarta Prințului. Și nu oricum, ci purtat pe brațe ca un viteaz, ca un salvator, ca un exemplu de curaj. Ce dacă au fost interzise de Biserică? Coridele aduc faimă și, la final, luptătorii închină crima unor scopuri înalte, chiar divine.
Picadorii rănesc taurul, trei banderillos îi înfig țepușe cu cârlige în trup. Animalul sângerează. Din ce în ce mai mult. Firescul doririi de a opri spectacolul se înfruntă cu nefirescul real al poftei de sânge din tribune. Toreadorul primește spada. Gesturi largi, reacții care mai de care mai agile, reflexe ce dezvăluie un antrenament îndelungat. Nu oricine poate face asta…Deși mulți ar dori-o…Gloria arenei, chiar dacă e trecătoare, amăgește și atrage irezistibil. Fascinația din ochii privitorului, statutul de vedetă, aventurile și succesul care decurg din spectacolul morbid merită orice risc. E o foame teribilă. Iar un proverb spaniol, legat de coridă, spune: Foamea împunge mai rău decât taurii. Dar fiecare dintre noi are foamea lui. De bani, de glorie, de dragoste, de pâine. Pentru orice înfometat, riscul e invariabil mai mic decât iluzia reușitei.
Sfidarea morții a primit nenumărate critici în Spania, Portugalia și America Latină. Interzisă pe alocuri, ea va dăinui, cu siguranță, în chip metaforic în lumea oamenilor. Întotdeauna se găsește un taur cu proporțiile potrivite de înjunghiere și spectacol, care să aducă laude, flori, urale și statut de vedetă. Pe stradă sau din fața dispozitivelor care informează și deformează concomitent, așteptăm o nouă coridă, iar timpul dintre reprezentații scade mereu. Matadorii se schimbă și ei, dar asta trece în plan secund. Uitați de lume, se hrănesc cu aplauzele primite când au tăiat urechea vreunui taur, cu florile care au acoperit crima, cu ieșirea triumfală din arenă.
Lupta omului cu taurul, tauromahia, nisipul sângeriu, spectacolul Morții fac afișul etern căutat de noi. Cred că măsura umanității noastre ar putea fi corelată cu sângele. Nu cu litrii care ne curg prin artere, ci în două alte moduri. În primul rând, invers proporțional cu nevoia de sânge, de cruzime față de cei din jur; depărtarea de orice manifestări odioase, sadice, lipsite de empatie față de semenii care suferă. Și, în al doilea rând, direct proporțional cu dorința de a bea Sângele Celui ce ne cheamă spre El, pentru a ne uni întreolaltă, pentru a ajunge o turmă condusă de un Păstor, pentru a ne simți frați și a trăi ca frații.