Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Ioan are 50 de ani și la data când scriu rândurile de față se luptă neputincios, cu ultimele forțe, să respire în fața cancerului. Nu știu dacă atunci când veți citi editorialul, ochii săi vor mai privi lumea noastră; probabil că nu, și, potrivit celor din apropierea sa și care îl iubesc enorm, ar fi mai bine să nu se mai chinuie atât.
Pentru mulți dintre noi, un astfel de gând apare ca inacceptabil. Trebuie să facem totul pentru a prelungi viața cuiva, indiferent de costuri și consecințe. Cum să dorești ca cineva să moară? Și, totuși, când omul suferă crunt și puterile îl părăsesc, nu ar fi mai de folos să ne rugăm pentru liniștea inimii sale?
La ultima împărtășire, Ioan nu mai semăna cu cel pe care îl cunoscusem în urmă cu ani de zile. 30 de kg în minus, ochii plecați să sărute ceafa, pufăitul ritmic al unei cutii ce dăruiește aer, perfuzia nazală, mirosul imposibil de uitat al morții care parcă stătea pe fotoliu așteptând, membrele umflate și chipul secat de orice aspirație. Pentru că familia era incapabilă să o facă, m-am oferit eu să discut cu Ioan posibilitatea ca tratamentul pe care îl primea să nu aibă efect. Să abordăm problema plecării lui la Domnul.
Mi-am făcut nenumărate scenarii în minte despre cum voi spune așa ceva. Cum să îi spui unui om că e posibil să moară? Sigur, unii cred că e ușor, etic și normal. Dar ce facem cu cei care au blocaje, frici, angoase și nu pot accepta că medicina nu le dă leac? Aceia care spun că preotul nu face altceva decât să cânte două vorbe și să dea cu cădelnița, cred că ar fi bine să stea alături de preoții care stau la căpătâiul muribunzilor, de cei care își udă epitrahilele cu lacrimile săracilor, bolnavilor, celor singuri.
Revin. Mi-a fost greu să întreb. Dar, dintre toate scenariile, am ales unul brutal de simplu. După câteva minute de tăcere, am zis: Ioan, și dacă tratamentul nu merge? Licăririle inimii sale erau îndreptate spre biblioteca de lângă geam. Da, uneori, timpul se scurge cu încetinitorul. Așa a fost atunci. Cerul înnorat dubla cenușiul pielii și parcă oprise clepsidra clipelor. Totul se atinsese de nemișcare. Parcă îmi era rușine de respirația mea, de teamă să nu deranjez, să nu stric momentul în care cineva afla că a intrat pe o cale fără întoarcere. Singurul lucru fără emoție era acea cutie cu aer care pufăia de zor, parcă și ea aruncând cu gri în cameră. După un timp, Ioan s-a întors spre mine: Dumnezeu cu mila Lui…
Am pus capul în pământ pentru o clipă, am mulțumit lui Dumnezeu că am depășit momentul și am pornit o discuție de folos cu un suflet bun care călătorea spre Dumnezeu. Și poate că acum, când noi sărbătorim Intrarea Domnului în Ierusalim, el va intra cu adevărat în Ierusalimul cel Ceresc. Și când noi vom cânta Hristos a înviat!, el Îl va vedea și se va bucura de biruința asupra morții. Iar atunci, griul, norii, pufăitul morbid vor fi înlocuite de Lumină, cântare îngerească și dragostea sfinților…