(Mihaela Micu, 37 de ani, Office Manager, originară din Călărași)

Interviul de astăzi este dedicat unei persoane foarte delicate și discrete. Pe cât este de modestă, pe atât de sufletistă se arată de fiecare dată când cineva are nevoie. Am vorbit cu Mihaela Micu despre relația pe care o are ea cu Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă”, ce anume o leagă de acest lăcaș, dar și ce părere are despre oamenii care îi calcă pragul.
Î: De ce vii la Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă‟?
R: Întotdeauna, mi-am dorit ca biserica la care merg să îmi ofere un sentiment de siguranță, de protecție, la fel ca familia. Vin la Biserica „Sfântul Dumitru‟, pentru că aici mereu m-am simțit și mă voi simți ca acasă. Practic, este a doua mea casă, a doua mea familie. Vin, mă rog, mă descarc de problemele de zi cu zi și plec alt om. Este un sentiment pe care nu aș putea să îl dobândesc în altă parte, tocmai, de aceea, nu aș putea să trăiesc fără biserică. În plus, Părintele Mihai este omul de la care reușesc să învăț de fiecare dată câte ceva. Este părintele meu duhovnic, știe ce să îmi spună, iar predicile Sfinției sale îmi aduc un plus de cunoștințe. Cum să nu vin la „Sfântul Dumitru-Poștă‟!? (zâmbește).
Î: Când ai început să vii?
R: Ar trebui să stau puțin să mă gândesc pentru răspunsul la această întrebare, pentru că a trecut destul de mult timp, dar îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Cred că s-au adunat șapte sau opt ani, dar nu veneam doar aici, pentru că duhovnicul meu era în altă parte. Cu toate acestea, s-a întâmplat ca lucrurile să se schimbe, duhovnicul pe care îl aveam a plecat departe, deci știam că Părintele Mihai va fi cel care mă va însoți în continuare pe acest drum. Odată cu ,,adoptarea” mea, ca să spun așa (râde), am început să descopăr comunitatea de tineri, să merg în pelerinaje, să mă implic în diverse activități și, practic, să fac parte din familia Bisericii „Sfântul Dumitru- Poștă”.
Î: Ce activități îți plac aici și în ce te implici?
R: Îmi place foarte mult faptul că biserica are un cor, din care fac și eu parte. Muzica a fost întotdeauna una dintre pasiunile mele mai ascunse, dacă pot să spun așa, doar că nu am ajuns să o exploatez cum mi-aș fi dorit. Până acum, am avut bucuria de a participa la toate concertele care s-au organizat cu diferite ocazii. Îmi aduc aminte cu drag de serile lungi pe care le petreceam la repetiții pentru ca totul să iasă impecabil. Chiar dacă uneori mă simțeam obosită, pentru că veneam direct de la muncă, știam că răsplata va fi una pe măsură.
Î: Ce ai observat la credincioși?
R: Observ o diversitate care chiar mă bucură. Faptul că oameni de toate vârstele vin aici să își găsească liniștea și să se reculeagă este extraordinar. Chiar dacă suntem cu toții diferiți, cu meserii diferite și cu preocupări diverse, până la urmă, ne leagă același lucru: credința. Așadar, toate diferențele astea vizibile cu ochiul liber se diluează, devin irelevante și nu mai contează.
Î: Ce ai schimba sau ai dori să fie altfel?
R: Cred că mi-ar plăcea să fie mai multă disciplină. Sunt momente în care observ că oamenii vorbesc în timpul slujbei, se preocupă de lucruri care nu își au rostul, se lasă copleșiți de cele lumești și uită de ce se află la biserică. Mi-a povestit cineva despre atmosfera mult mai dură din bisericile rusești unde nu se pune problema de pungi care să foșnească și oameni care să vorbească fără rânduială. Cred că la capitolul ăsta ar mai fi de lucru.

Interviu realizat de Ionelia Olteanu

(Foto: Laura Dobre)