Discuție în tramvai (Nr. 170/2019)

333Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Era o după-amiază obișnuită de luni, la sfârșit de ianuarie, când, după ceva timp, călătoream cu tramvaiul. Pentru că îmi amânasem răspunsurile la corespondență, mi-am propus să o fac în cursul celor vreo 15 stații. Lucru reușit, de altfel, doar până în a doua parte a drumului. Nu pentru că s-ar fi aglomerat, nu, ci pentru că atenția mi-a fost răpită de un dialog desfășurat la doi metri de mine, între doi bărbați, având vârsta de, să zicem, 47 și 21 de ani. Nivelul fonic al conversației mi-ar fi permis să îi aud și dacă eram la 10 metri. Dar nu zgomotul m-a făcut să abandonez e-mail-urile mele, ci subiectul discuției. Nimic filosofic, profund sau nemaiauzit. Dar poate ceva necesar de auzit din când în când. Și cred că prețul călătoriei, atunci când primești un mesaj folositor, se justifică de două ori. Și mai cred că Dumnezeu trimite semnele Sale, dar suntem prea ocupați cu ale noastre, cu semnalele telefonului, ale traficului sau, în general, ale întregului univers tehnologic în care pare că suntem captivi.
Să revin la cei doi. Primele fraze erau legate de mustrarea pe care cel mai în vârstă o adresase unei femei, dintr-un alt mijloc de transport, căreia îi reproșase că (sic!) vorbește prea tare și că l-a înnebunit cu modul în care pune ea varza la murat, cu tot procesul relatat, cu cele mai mici amănunte. Scena îl amuza teribil pe imberb, care, agățat de barele din spatele tramvaiului, râdea în hohote și cerea alte detalii. Cumva, au ajuns să vorbească despre serviciu (erau colegi) și cel mic povestea cum un camarad îi ceruse 2 lei să își ia o pâine și două felii de parizer. De unde, băi, 2 lei? Plouă cu bani? O stație a fost rezervată dezbaterii dacă poți cumpăra cu 2 lei așa ceva, ori tipul respectiv cerea banii pentru altceva. Dumneavoastră știți dacă puteți lua cu 2 lei pâine și parizer? Atunci, am coborât privirea spre picioarele lor și am văzut că între ei se afla o liză, neprofesională, pe care o avea în grijă cel mai mare. De ce nu merge să care? Uite, te cheamă unul să îi muți niște baxuri. Îți dă 7 lei. Păi, cu 7 lei îți iei niște cartofi. Îți iei juma de kil de ceapă. Mai pui acolo un bulion și, gata!, ai mâncare două zile! Trei!
Inițial, am fost deranjat de lipsa de maniere a celor doi. Mă disturbau din treburile mele. Vorbeau tare, cu dezacorduri brutale și pe subiecte modeste. Pe parcurs, am înțeles, în cele câteva minute în care am împărțit o bucată de tramvai, că, împreună, suntem o bucățică de România. Că în timp ce unii capturează o bucată din resursele acestei țări, unii cară o liză pentru o bucată de pâine. Că în timp ce noi nu ne aplecăm să luăm de jos 50 de bani, alții se întreabă de unde ar putea avea 2 lei în buzunar. Că 20 de lei lăsați bacșiș la restaurant, peste cei 10% conform cutumei, doar pentru a ne arăta generoși, înseamnă, în altă parte, mâncarea pe vreo săptămână pentru un amărât.
Așa mi-am adus aminte de faptul că un teolog asemăna iadul cu o călătorie agonizantă cu un tramvai, în care suntem foarte înghesuiți și, în același timp, nu cunoaștem și nu vedem pe nimeni. În ce măsură lumea în care trăim se aseamănă unui astfel de tramvai? În ce măsură am devenit absorbiți de grijile noastre, încât să nu mai remarcăm pe nimeni și nimic?

(Foto: Mihai Mircea)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.