Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Acum două săptămâni, mă aflam lângă Muzeul de Artă așteptându-mi familia să vină de la un eveniment. Lipsa telefonului mobil, pierdut într-un mod de povestit în alt moment, m-a pus într-o situație inedită. Nu puteam comunica și nu puteam oferi poziția mea exactă. Chiar mă gândeam, cum ar fi viața dacă nu am putea amâna, grăbi, schimba, anula, transforma acțiunile din viața noastră prin intermediul telefonului? Am fi mai punctuali, mai atenți, mai serioși? Nu o să aflăm. În fine, foarte inspirat, primii doi pe care i-am rugat să mă lase să realizez o convorbire telefonică m-au refuzat. Primul, gătit la patru ace și cu flori în mână, nu avea baterie; minciunile acelea mici, nevinovate pe care le spunem majoritatea? Al doilea mi-a răspuns la salut într-o engleză deficitară, așa că nu i-am spus ce îi solicit. Iată-mă în mijlocul Capitalei, în era abonamentelor cu minute nelimitate pentru cele 2-3 telefoane la purtător, negăsind un om care să îmi ofere câteva clipe celulare. Eram un pic descumpănit. Totuși, am zis așa: pe primul care vine din colțul din dreapta, îl abordez. A apărut o figură aspră, Depardieu în 1492 – Cucerirea Paradisului, o bărbie lată, spână, un om la vreo 45 de ani, 1,85m, atletic, protejându-și capul de frig cu o căciulă de schi, cu un ciucure care dansa în spatele său în ritmul pașilor serali. Bună seara! Nu vă supărați, îmi puteți împrumuta telefonul un minut? Surpriză: Vaaai, dar ce bucurie să vă întâlnesc, Părinte Gojgar! Nu îmi place temperatura scăzută, așa încât am crezut că în scurt timp voi suna la ai mei și mă voi duce în mașină. Dar nu… deocamdată. Și nu mi-a părut rău. Au urmat vreo 15-20 de minute…cine mai știe?, în care mi s-a părut că mânile mi s-au încălzit și memoria a ascuns mai bine problemele cotidiene. Eu vin des pe la dumneavoastră, la biserică. Vin noaptea, pun capul pe poartă și mă rog cum știu…Am avut mulți bani, părinte, mulți, mi-am făcut poze cu bani, aveam mașini, tot ce înseamnă bogăția. Dar criza din 2009 m-a dus în colaps. Am ajuns în scurt timp să fiu executat silit, să pierd tot și să mănânc din gunoaie. Geaca neagră, pantalonii, tot, da, tot, spuneau că omul nu stă bine cu finanțele. Dar nu am cârtit. L-am rugat pe Dumnezeu un singur lucru, am făcut un târg cu El, dacă pot să spun așa: Fă-mi ce vrei, dar să rămân sănătos. Și sunt sănătos. Și, coborându-și ciucurele în palmă, mi-a zis și vârsta: Am 60 de ani, dar merg toată ziua și sunt sănătos. Crucile făcute larg erau sincere și cutremurătoare. Simțeam pocăința pentru trecut, verticalitatea prezentului și viitorul plin de nădejdi dumnezeiești. Nu vă prezint toate detaliile conversației din lipsă de spațiu. Omul va rămâne în gândul meu, așa cum și spera atunci când l-am întrebat cum îi pot mulțumi pentru telefon și cuvinte: Părinte, dumneavoastră sunteți mai mereu în biserică. Dacă eu sunt un milimetru în inima dumneavostră, atunci sunt și eu în altar. Nu am nevoie de altceva. Cuvinte spuse în timp ce scotea bateria telefonului dintr-un buzunar lateral și asambla și cartela: E primul telefon care se va da cu această cartelă și îl dă un preot. Semn de la Dumnezeu! și, până să pun mâna pe obiectul de care ne-am făcut dependenți, mi-a mai zis un lucru, chiar titlul acestui editorial: prima regulă a sărăciei. O știți? O oală mare. O oală mare în care pui de toate și tragi de ea o săptămână. Am surâs, am uitat de gradele sub zero, am mulțumit pentru tot ce am, pentru întâlnirea cu eroul paginii. O oală mare. O lecție minunată în prag de sărbători, cu majoritatea caselor înghesuite de muuulte oale, crătiți, pachete și bucate. O oală mare din care trage o săptămână. Impresionant.
Crăciun fericit!