Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

Mijloc de noiembrie. Aproape de casă, într-un soare neașteptat de blând pentru Brumar, la câțiva metri distanță, un om alunecat spre apusul vieții, precum astrul ce își gătea loc de odihnă, împingea un cărucior de copil. Ajuns în dreptul lui, și pentru că tocmai se oprise în dreptul unui tomberon, am avut ocazia să îl văd mai bine. Pentru că următoarele minute, cât am cumpărat ceva de la un magazin, mi-au permis să văd o scenă mai bogată, m-am gândit să v-o împărtășesc.
Omul împingea un cărucior, dar nu era niciun copil înăuntru. În micuțul vehicul se înghesuiau haine pentru diverse anotimpuri, plastice, cartoane și… un radio. Un ansamblu mișcător în culori de toamnă târzie, un călător discret pe lângă noi, un chip obosit pe care nu îl dorim ca interlocutor. Barbă albă, neîngrijită, haine largi, ponosite, încălțări chinuite, cum era și viața lui, probabil. Totuși, aparatul emitea, foarte tare, sunet de manele, într-un șocant dezacord cu imaginea deplorabilă a cetățeanului european din 2018 pe care îl urmăream. Contrastul a născut opinii diverse trecătorilor. Unul dintre cei din fața mea la rând a început să râdă cu un evident aer de superioritate. O voce feminină ascunsă vederii mele l-a fericit, zicând: Uite, vezi, n-are datorii, n-are grijă… Nu departe de această reacție a fost și bărbatul dintr-un cuplu interpus între cei ce stăteau la coadă și cel ce agrea intensele sunete orientale. Și care, între timp, cu mâinile îngrozitor de murdare, își rula o țigară din hârtie de ziar și tutun, probabil, luat de la chiștocuri aruncate din gurile care judecau spectacolul pe care îl oferea în drumurile sale imprevizibile.
Un boschetar? Un om de nimic? Un amărât? Nu știu, doar o frântură de viață. Indiferent ce facem, părerile celor din jur se îmbracă în diversitate și, de obicei, în răutate. Mi s-a părut curios că acel nespălat ce își purta casa cu el mereu putea atrage invidia cuiva. N-are griji… Da, nu are… Dar, nu cumva, noi alegem dimensiunea grijilor uneori? Izbiți de manele și de tacticoasa lipire a țigării, nu am reușit să ne gândim la ceasurile nopții de Crăciun când, poate, omul acela își căuta o scară de bloc în care să intre și să petreacă Nașterea Domnului cu bucățile de cozonac aruncate de noi în coșuri, cu o sticlă negolită de suc și un radio cu manele, dat la minim pentru a nu fi izgonit. Și câte povești, oare, nu le citim greșit?