Sufletul României Mari (Nr.152/2018)

logoPr.Dr.Paroh Mihai GOJGAR

Pe 20 august 1916, Pimen, Mitropolitul Moldovei din acea vreme, rostea o cuvântare impresionantă către preoți cu ocazia intrării României în Primul Război Mondial. Textul merită oferit integral și poate că îl vom pune la dispoziția tuturor cât de curând. Cuvintele folosite, tonul, emoția care depășesc filele și timpul nu te pot lăsa indiferent. Abundența de metafore împletite cu îndemnuri la luptă, caracterizările duioase și fermitatea ierarhului de la Iași crează o simbioză splendidă, literar și oratoric.

         La muncă până la jertfă, fiecare dintre noi: cei tineri îmbrăcați cu haina ostășească și cu arma în mână, să lupte cu vitejie pentru țara lor; cei în vârstă, bărbați ori femei, să muncească fără preget, dând țării cele trebuincioase în vreme de război și îngrijind cu bunăvoință de cei rămași acasă, în urma ostașilor plecați; cei bătrâni și în neputință, adunați prin biserici, la orașe și la sate, să ceară ajutor lui Dumnezeu, pentru desăvârșita biruință a oștirii noastre asupra vrăjmașilor. Până și copiii să simtă însemnătatea acestor zile mari, de care să-și aducă aminte în viața lor. Să ne dăm seama că noi avem fericirea să dobândim și să vedem cu ochii noștri aceea ce bătrânii doreau să vadă ca printr-un vis dulce, dintr-o noapte lungă. Acum, orice român, în toată ființa sa, se cuvine să simtă măreția zilei pentru întregirea neamului și să fie gata până la jertfa de sine, pentru închegarea României Mari. 

         Citind și recitind acest fragment, în imposibilitate de a simți ce au simțit înaintașii noștri, îmi treceau prin minte alte imagini și gânduri. Fuga de muncă și de responsabilitate a multor contemporani. Considerarea ideii de jertfă ca o noțiune desuetă. Exodul a milioane de români după un trai mai bun. Uitarea lui Dumnezeu la marginea societății și înlocuirea Lui cu idoli moderni. Splendida cugetare că acela ce primește ocazia de a se jertfi este un om binecuvântat. Că unii fac istorie, iar alții scriu despre ea. Nu cumva vorbele marelui mitropolit moldovean pot fi actualizate fără probleme? Și nu cumva aceasta ar fi soluția întregirii sufletului României Mari?

Creștinismul în lume (Nr.152/2018)

Printre laureații din acest an ai Premiului Uniunii Europene pentru Patrimoniul Cultural / Europa Nostra Awards la categoria „conservare”, s-au numărat și două obiective ortodoxe: o veche biserică bizantină închinată Sfintei Mucenițe Chiriachi din insula Naxos (Grecia) și un mozaic din secolul al VI-lea înfățișând Schimbarea la Față din Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai (Egipt). Biserica Sfânta Chiriachi este împodobită cu picturi și fresce din secolele VIII-IX, din timpul prigoanei împotriva icoanelor, ce a dus la distrugerea a numeroase și neprețuite icoane. Astfel, pictura interioară a bisericii se limitează doar la cruci, figuri geometrice și reprezentări florale și animale, lucru foarte rar întâlnit astăzi, acest tip de decorare a bisericilor nefiind păstrat după revenirea la cultul icoanelor. (orthochristian.com)

Referendumul pentru abrogarea articolului din Constituția irlandeză care interzice avortul, încheiat cu un procent de 67% de voturi în favoarea abrogării, a provocat numeroase reacții. John McGuirk, purtător de cuvând al campaniei pro-viață „Salvați Amendamentul 8”, a numit rezultatul referendumului „o tragedie de proporții istorice”, în timp ce episcopul de Limerick, Brendan Leahy, a declarat că acest rezultat, „regretabil și îngrijorător”, nu schimbă cu nimic poziția Bisericii Catolice față de problema avortului. „În urma acestui referendum, Biserica Irlandeză trebuie să își reînnoiască angajamentul în sprijinul vieții”, a insistat și Arhiepiscopul de Dublin, Diarmuid Martin. (catholicherald.co.uk)

 biserica sfanta chiriachi

Este foarte important să lași ceva în urmă, iar Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă” ne oferă cea mai bună oportunitate (Nr. 152/2018)

IMG_0881De vorbă cu Niculae Neagu, consilier parohial

Cine nu are bătrâni, să-și cumpere” spune o veche vorbă românească, dar comunitatea Bisericii „Sfântul Dumitru-Poștă” nu are de ce să își facă probleme;  deși se simte încă tânăr, iar optimismul lui i-ar face invidioși și pe cei cu mult mai puține primăveri, domnul Niculae este unul dintre oamenii care fac de prisos proverbul de mai sus. Astfel că redacția revistei  Dimitrios a considerat că este timpul ca cititorii noștri să afle mai multe despre această prezență discretă, dar constantă, în mijlocul comunității noastre. Invitația la discuție a fost primită cu sfială, dar apoi vorbele au curs fără opreliști.

– Câteva cuvinte despre dumneavoastră. Mai întâi, câți ani aveți?

  • Șaizeci.

– Mulți înainte!

  • Mulțumesc.

– Ce ocupație aveți?

  • Sunt electrician. Am lucrat în cadrul RADET București, acum sunt… pe cont propriu.

„Meseria este brățară de aur”, iar domnul Niculae o simte acut. Pentru că își respectă meseria și vorbește despre ea cu considerația pe care o merită:

  • Este o meserie care ne leagă pe toți, în ideea în care avem nevoie de lumină atât la propriu – de la banalul bec, trecând pe la televizor, computer, roboți industriali și până la tehnologii nucleare –, cât mai ales de lumina sufletului, dacă nu este prea forțată comparația: atunci când se rostește din Altar  „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!”, lumina se aprinde în biserică, pentru ca noi, cei prezenți să vedem cum se îmbină cele două tipuri de lumină.

– Aveți familie…

  • Da, sunt căsătorit, soția este fostă contabilă. Eu sunt absolvent de liceu cu profil electrotehnic.

Modestia domnului Niculae se schimbă în mândrie, atunci când vine vorba de fetele sale, iar chipul i se luminează semnificativ:

  • Am două fete, ambele absolvente de învățământ superior. Una de Universitate, Facultatea de Litere, iar cealaltă de A.S.E., Administrație Publică.

Apoi, o întrebare pe care o punem tuturor:

– Când și cum ați ajuns la Biserica „Sfântul Dumitru -Poștă”?

  • Acum patru ani, în apropierea sărbătorii Paștilor. Căutam să mă spovedesc și să mă împărtășesc, așa cum obișnuiam și înainte, dar fără să mă fi oprit la o biserică anume. Am trecut pe la mai multe biserici, mai ales prin zona centrală, unde lucram. La un moment dat , am intrat la Biserica „Sfântul Ioan-Nou”, iar părintele de acolo mi-a spus să vin, mai întâi, la câteva slujbe, să văd cum îmi place și apoi să trec la pasul următor. Eu mă simțeam în criză de timp, așa că am mers mai departe. Astfel, am intrat și la Biserica „Sfântul Dumitru -Poștă”, pe lângă care trecusem de atâtea ori. Părintele Mihai mi-a dat cam același răspuns, cu care nu mă puteam împăca. Ceva l-a făcut, totuși,  pe părinte să facă o excepție în cazul meu.

– Și așa a început. Iar acum sunteți membru în Consiliul parohial …

  • Da. (Zâmbește.) Am rămas surprins, pur și simplu  surprins. Nu mă așteptam.

– S-a schimbat ceva în relația dumneavoastră cu comunitatea „Sfântul Dumitru -Poștă”?

  • Fără îndoială. Mă simt responsabilizat.

Domnul Niculae este însărcinat cu buna desfășurare a hramurilor bisericii noastre, sarcină de care încearcă să se achite cât mai bine. Dar aceasta aduce în discuție un „of” al inimii sale, relația nu foarte strânsă între generațiile din care este formată mica noastră comunitate:

  • Ar fi necesară o mai bună comunicare între noi (cei mai în vârstă – n.n.) și cei tineri. Nu este foarte ușor de comunicat cu tinerii, au alte activități, alte preocupări acum, dar trebuie. Mai putem face multe încă.

– Mai aveți multe de oferit .

  • Exact. Și nu doar sfaturi. Încă mai putem pune mâna să ajutăm. Când vine vorba de făcut ceva prin curtea bisericii, de exemplu, tinerii nu apelează la noi și spun că se descurcă singuri. Trebuie să fie o mai strânsă conlucrare între generații. Să nu fie dezbinare.

– Lucru care n-ar trebui să existe într-o comunitate destul de redusă numeric , cum suntem noi.

  • Da, este foarte important să fim uniți. Să fie o altă conlucrare. Pentru că aici este vorba de o oportunitate. Este foarte important să lași ceva în urmă, dar nu ne întâlnim des cu această ocazie. Noi avem această ocazie la Biserica „Sfântul Dumitru -Poștă”. Mai sunt multe de făcut aici, Părintele  Mihai trebuie să ne arate direcția și prioritățile și, cu răbdare, se vor face toate.

– Ceva gânduri pentru Anul Centenarului Marii Uniri?

  • Da, o sută de ani sunt o realizare, trebuie să fim mândri. Dar asta vine cu mari obligații: să fim liberi în exprimare, în gândire, în acțiune și să progresăm.

– Suntem obligați față de cei care au realizat actul Unirii.

  • Bineînțeles. Și asta se poate face doar dezbărându-ne de individualism. În orice moment, trebuie să ne gândim și la ceilalți. Doar așa putem înainta: împreună. Și ne mai trebuie ceva: mai mult patriotism. Începând cu cei care ne conduc și terminând cu noi, care le urmăm exemplul.

A consemnat pentru dumneavoastră, Bogdan Nicolaescu.

Foto: Laura DOBRE

Marea Unire de pe fresca Ateneului Român (Nr. 152/2018)

ateneu24Ana Consuela BUGALETE

Ca element primordial, dezvoltarea esenţială a unui popor se vădeşte prin sporirea sa duhovnicească.

Însăşi baza teoriei marelui istoric Nicolae Iorga (1871 – 1940) subliniază dezvoltarea lăntrică a unui neam prin experienţa îndelungată a trecerii prin demersul a mai multor secole, pe scurt, prin prezenţa memoriei şi a tradiţiei. Întreaga moştenire este clădită printr-un proces lung, dar nestrămutat. Aderarea la o creaţie din tradiţie îndeamnă la răbdare, iar moştenirea riscă să se piardă prin experienţele sociale abstracte, aşa cum susţine şi istoricul. Experienţele abstracte dispar la fel de repede precum şi apar.

         Omul a primit darul de a crea, iar pentru ca acesta să nu îşi piardă identitatea în formele abstracte, îi este necesar să creeze o simbioză între frumosul obiectiv şi idealul absolut. Conducând la apropierea sa către Dumnezeu, aceste două elemente au prezentat un numitor comun şi încă se susţin şi în tradiţia românească autentică.

         Idealurile naţionale şi stăruinţa poporului român de a se reuni sub un singur drapel şi de a avea acelaşi crez, urmau să fie îndeplinite acum 100 de ani.

         Nu doar că s-a scris şi cântat despre gloria Marii Uniri, dar s-a şi pictat. Cele mai grandioase reprezentări plastice ale acestui eveniment sălăşluieşc alături de celelalte principale evenimente  ale apogeului neamului românesc.  Picturile frescei din interiorul Ateneului Român desemnează una dintre cele mai mari moşteniri culturale.  Pictorul bisericesc Costin Petrescu ( 1872 – 1954 ) a readus la viaţă vechea tehnică a picturii în frescă, considerând-o cea mai potrivită. Principala caracteristică a acestei tehnici este longevitatea, opera fiind creată pe tencuiala aşternută proaspăt pe perete; pigmenţii pătrund în edificiu.

         Concepută în 1933 şi  inaugurată 6 ani mai târziu, fresca prezintă 25 de scene din perioadele de vârf aflate în istoria şi conştiinţa poporului român. Însă, ultimele trei scene constituie procesul şi înfăptuirea idealului naţional al Unirii.

ateneu23

Scena 23: „Războiul întregirii naţionale 1916 -1918’’

Soldaţii români se avântă pe câmpul de luptă pentru eliberarea neamului românesc,  o dată cu înaintarea acestora zărindu-se la orizont crucile de lemn. Simbol al jertfei supreme dată de către ostaşi.

ateneu24

Scena 24: ,, Ferdinand I Întregitorul şi România Mare”

Primii regi ai României unite. Regele Ferdinand a domnit din 1914 până la moartea sa, în 1927, alături aflându-se Regina Maria. Cele patru ţărănci, prin portul naţional diversificat, simbolizează cele patru regiuni istorice unite: Vechiul Regat, Transilvania, Basarabia, Bucovina.

ateneu25

            Ultima scenă a frescei continuă cu grupul de oameni care sărbătoreşte Marea Unire. Iniţial, această scenă a fost pictată după venirea comunismului şi înlocuieşte o altă pictură.  Lucrarea înlocuită se conforma timpului când aceasta a fost concepută. În ,,Epoca de consolidare” , aşa cum a fost denumită scena, era reprezentat Carol al II-lea, împreună cu fiul său, Mihai.

Foto: turistinbucurestiro.blogspot.com