Sfântul Ierarh ANTIM IVIREANUL

Nu plângeţ, că n-au murit, ci doarme.” Aşa au zis Fiiul lui Dumnezeu, când au văzut moartă în pat pre fata lui Iair, mai marele Sinagogului. Şi aşa zic şi eu cătră înţelepţiia voastră, blagosloviţilor ascultători şi cătră dumneata (cutarele) şi cătră célialalte iubite rudenii, carii cu tânguiri şi cu lacrămi vă întristaţ împreună, pentru această de bun neam şi cinstită cocoană carea s-au odihnit în Domnul.

„Nu plângeţi, că n-au murit, ce doarme.” Fericitul ei sfârşit iaste adormire, iar nu moarte. Drept acéa nu cére de la voi lacrămi, nu pohtéşte suspinuri, nu priiméşte întristăciune, nici plângere. Vrédnici de plâns sânt limbile, că n-au credinţă, jidovii, că n-au botez, ereticii, că sânt despărţit din braţele biséricii; pentru căci aceştea adevărat mor, aceştea iau vécinica moarte, precum zice fericitul Pavel, la al şaselea cap, cătră romani: „Că cel ce au murit păcatului, au murit odată.”

Iar o cocoană creştinească, ca aceasta, ce s-au născut în baia sfântului botez, ce au supt laptele credinţii, ce s-au hrănit în casa învăţăturii dumnezeescului dar, ce s-au întemeiat cu putérea cinstitelor taini, ce era îngrădită cu bunătăţi, cu faceri de bine, cu lucruri plăcute lui Dumnezeu, una ca aceasta adevărat, n-au murit, ci doarme. Aşa ni-o adeverează nemincinoasa gura lui Hristos la sfânta Evanghelie: „Cela ce créde întru mine nu va muri în véci.” Şi de vréme ce credinciosul nu moare, iaşte lucru adevărat că sfârşitul lui nu iaste moarte, ce adormire. O mărturiséşte marele Vasilie la cuvântul ce face asupra morţii: „Moartea drepţilor iaste (zice) adormire.” Şi iarăş, la molitvele Rusaliilor: „Că nu iaste, Doamne, moarte robilor tăi, când eşim noi din trup şi venim la tine, Dumnezeul nostru, ce schimbare dentru céle mai cu grijă la céle mai fericite şi la céle mai vésele şi la odihnă şi la bucurie.”

Şi adevărat, cât iaste de dulce această adormire şi cu cât iaste mai dorită decât adormirea cea firească, de toate zilele. La adormirea cea firească rămâne omul fărʼde simţire: nu véde, nu aude, nu cunoaşte, să uită pre sine, uită pre fiii lui, pre rudenii, pre priiateni, rămâne lipsit de toate răsfăţările vieţii şi de lumina aceştii lumi.

Iar la adormirea ceastă de pă urmă o, cât să bucură, cât să răsfaţă şi cât înviiază, în loc de a-ş piiarde lumina. Îş deşchide mai vârtos uşa ceriului, a luminii ce adevărate. O zice Isaia la al noaolea cap: „Celor ce lăcuesc în locul şi umbra morţii, lumină îi va lumina pre ei.” În loc de a să lipsi de răsfăţări şi de bogăţii, câştigă frumoseţile, carele pot singure să sature toate pohtele lui. O adeverează David, la Psalomul 16: „Sătura-mă-voiu când mi să va arăta mărirea ta.” În loc de a rămânea de cunoştinţa rudeniilor şi a priiatenilor, între strălucirile luminii cei neapropiiate, véde, în toate zilele, şi pre părinţi şi pre fii şi verice alt au avut dorit în lume. O mărturiséşte marele Pavel cătră corinthéni în 13 capete: „Acum cunosc din parte, iar atuncea voiu cunoaşte, precum şi cunoscut sânt.”

Şi de vréme ce aici, după adormirea cea firească, să întoarce iară omul la osteneli, la scârbe, la supărări, la patemi, acolo, după adormirea cea de pe urmă, caré o numim noi a morţii, tréce din scârbă la bucurie, din stricăciune întru nestricăciune, din oraşul lacrămilor la locul veseliei, din turburarea vieţii la adăpostirea cea lină a mântuirii, din patimile Eghipetului în pământul cel fericit al făgăduinţei, din robiia lumii la mântuirea ceriului, din petrecaniia omenească, în ceata fericiţilor îngeri. Şi ce altă norocire iaste mai mare, decât aceasta? Ce altă adormire mai dorită, decât adormirea morţii?

Drept acéia zice şi Duhul Sfânt la Eclisiastul, în 7 capete: „Mai bună e zioa morţii, decât zioa naşterii, că naşterea iaste începutul durerilor, iar moartea iaste începutul vieţii cei fericite.”

Drept acéia zic iară: „Nu plângeţ că n-au murit, ci doarme”, şi cu mine împreună vă zice şi cel cu rostul de aur, Ioan: „Să cuvine la moarte să ne bucurăm, iară să nu plângem.” Şi pricina iaste, zice sfântul: „De va fi tânăr, s-au mântuit curând din milocul rélelor, iar de va fi bătrân, acéia ce i să părea mai dorită a fi, cu saţiu luându-l, s-au dus.”

Şi noi, de nu vărsăm lacrămi niciodată, când ruda sau priiatenul doarme, ci mai vârtos liniştim, tăcem şi ne nevoim ca să nu-i dăm vreo supărare, măcar că ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare „sfârşitul a unii zile”, precum zice dumnezeescul Zlatoust, dară pentru ce să le vărsăm pentru cei morți? Pentru ce să ne întristăm de sfârşitul vieţii fraţilor noştri, ce să odihnesc în Domnul, ce să veselesc în slava cerească, ce lăcuesc în lăcaşurile celor vii? Adevărat, moartea, ca o nemilostivă ce iaste, au secerat fărʼde vréme pre această floare aleasă şi au răpit prea timpuriu podoaba, frumuséţia neamului femeesc.

Iar pentru aceasta nici lacrămile, sânt cu cale, nici întristarea cu dreptate. Că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, decât acela ce cu mare linişte, fărʼde vânt, călătoréşte, aşa mai fericit iaste şi cela ce fără vréme, de moarte grabnică să mută la liniştea dumnezeeştii fericiri. Zice înţeleptul Solomon: „Sfârşindu-se preste puţin, au plinit ani mulţi, că plăcut era Domnului sufletul lui.” Au stătut cu bună mulţemită la Dumnezeu şi sufletul aceştii cinstite cocoane, pentru multa ei credinţă, pentru bunătăţile ei céle creştineşti, pentru curăţeniia cea fărʼde asemânare, pentru cuceriia cea mare, la céle dumnezeeşti.

Drept acéia s-au sfârşit preste puţin, pentru ca să câştige rodurile lucrurilor ei, celor plăcute lui Dumnezeu sau, să zic mai bine, s-au sfârşit preste puţin pentru ca să câştige zilele ei şi să-ş facă viaţa ei vécinică.

O pasăre, ce să numéşte finix, de ce să săvârşeşte fărʼde vréme de acéia mai mult îş adaoge zilele vieţii lui, pentru căci moartea îi înoiaşte viaţa şi-i dăruiaşte ani mai mulţi. Deci această cocoană, de ar fi murit pentru ca să se săvârşească, ar fi fost vrednic de plâns sfârşitul ei, pentru căci s-ar fi pierdut un chip minunat ca acesta al darurilor şi al bunătăţilor. Dară de vréme ce s-au săvârşit pentru ca să trăiască în véci, pentru ca să se bucure, împreună cu îngerii, pentru ca să se nască de a doa ora, în ceriu, ca finixul, ce trebuesc lacrămele? Să cuvine (zice fericitul Pavel) acest trup stricăcios să se îmbrace cu nestricăciune şi acest muritoriu să se îmbrace cu nemurirea. Încetează, drept acéia, jalea, săvârşască-se întristăciunea, că n-au murit, ce doarme.

Şi precum zicea apostolii cătră Hristos pentru Lazar, aşa zic şi eu pentru dânsa: „De-au adormit, mântui-să-va.” Va aşăza, fără de nici un prepus, marele Dumnezeu sufletul ei cel creştinesc în sânul lui Avraam şi al lui Isac şi al lui Iacov, în lăcaşurile celor vii, în corturile celor drepţi, unde strălucéşte lumina cea de pururea a dumnezeeştii lui mărire.

Şi de vréme ce între célialalte faceri de bine sânt folositoare cérerile sfintei besérici şi rugăciunile celor credincioş, pentru ca să câştige fieştecare creştin fericirea cea neschimbată, pentru aceasta vă pohtesc pre toţ, preasfinţiților arhierei, cuvioşilor ieromonaşi, cucérnicilor preoţ, cinstiţilor boiari şi pre tot norodul ce vă aflaţ de faţă, să ziceţ, cu un glas şi cu o inimă, toţ deodată, Dumnezeu să o iarte şi să o fericească, pentru ca să învrednicească şi ia şi noi toţi (când va fi voia lui Dumnezeu) să ne veselim împreună întru împărăţiia ceriului, unde iaste viaţa fărʼde moarte şi mărirea nedescoperită şi bucurie nestătătoare şi vécinică. Amin.

Antim Ivireanul, Didahii. Ed.: Antim Ivireanul, Opere, ed. G. Ştrempel, Bucureşti, 1997, p. 3–210. Localizare: Ţara Românească; p. 188-192