Justinian Constantinescu (articol apărut în nr. 107 al Revistei Dimitrios)

Istoria lumii ne arată că încă de la primele forme de organizare a vieţii sociale, oamenii nu au avut capacitatea de a se conduce singuri, fie din cauza lipsei unui interes comun, fie din dorinţa de putere, fie din iubirea de avuţie. De aceea, simţeau nevoia de a pune peste ei un om destoinic, drept, moral, pentru a le reprezenta interesele şi a le rândui viaţa în pământul în care îşi duceau existenţa. Vedem astfel cum, încă dintru început, de la înfiinţarea primelor cetăţi-state, în Mesopotamia, în Egipt, în Grecia, locuitorii îşi alegeau dintre ei un conducător care avea, pe lângă îndatorirea de conducător, şi pe aceea de judecător şi legiuitor şi, de cele mai multe ori, de preot. În Mesopotamia şi în Egipt, cu precădere, acest din urmă rol prevala, iar conducătorul, fie că era numit „rege” sau „faraon”, era considerat şi venerat ca Zeul suprem însuşi. Suveranul avea un rol cu totul deosebit în stabilirea legăturii pământenilor cu cerul, căci el însuşi aducea jertfe şi ofrande zeilor şi ducea rugăciunile tuturor înaintea Zeului suprem. Se poate spune că de acesta, de deciziile şi de discernământul său de lider depindea soarta oamenilor, fie aici, fie în viaţa viitoare. Totuşi, cum s-a întâmplat de multe ori în istorie, puterea şi confundarea condiţiei umane cu aceea a zeului au cauzat greşeli cu efecte dramatice şi chiar tragice, atât pentru suveran, dar mai ales pentru popor.

În Israelul Vechiului Testament, apariţia regelui a fost mult mai târzie faţă de popoarele dimprejurul ţării. Prima oară, evreii cer prorocului Samuel un rege: „… lasă să fie rege peste noi, şi vom fi şi noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele nostru, va merge înainte şi va purta războaiele noastre” (I Regi, 8, 19-20). Trebuie ştiut că în acea perioadă, israeliţii aveau deja conducători în persoana judecătorilor (cum au fost Samuel şi Samson, de exemplu).

În perioada vetero-testamentară, consacrarea se făcea prin ungerea cu ulei sfinţit, iar cei astfel aleşi erau preoţii, prorocii şi regii. Unsul era supus din acel moment voii lui Dumnezeu. Alegerea se făcea luându-se în considerare o calitate cu totul aparte, o virtute, ceva care îl distingea de semenii săi sau prin glasul lui Dumnezeu. Aşadar, nu se transmitea, precum la celelalte popoare, pe cale ereditară. Mai mult decât atât, nu era o ungere cu caracter irevocabil şi infailibil, ci darul i se putea retrage celui care n-ar mai fi urmat, prin fapte, chemării pentru care a fost rânduit. Astfel, în aceeaşi carte I a Regilor aflăm că primul chemat la această înaltă slujire de rege-preot a fost Saul, „tânăr şi frumos, încât nu mai era nimeni în Israel mai frumos ca el; acesta era de la umeri în sus mai înalt decât tot poporul”. Prorocul şi judecătorul Samuel, căruia mai înainte i se ceruse de către popor un rege, ascultând glasul Domnului, îl va unge pe Saul rege în Israel. Ascultarea de glasul Domnului, o virtute crucială în viaţa duhovnicească a omului, era esenţială şi în misiunea prorocilor şi a regilor. De la Avraam şi continuând cu Iacob, Iosif, Moise, şi mai apoi cu prorocii, ascultarea Celui de Sus a adus binecuvântare şi mari daruri duhovniceşti. Saul, însă, a ignorat în repetate rânduri această datorie sfântă la care îl îndemnase însuşi Samuel, şi, în cele din urmă, i-a fost retras harul şi a fost coborât de pe tronul lui Israel.

I-a urmat cel care a îmbinat aproape în mod desăvârşit cele trei prerogative, de rege, de proroc şi de preot: David. Acesta, fiu al lui Iesei şi păstor de oi, a fost chemat din poruncă dumnezeiască la conducerea poporului lui Israel, căci „a odihnit Duhul Domnului asupra lui David din ziua aceea” (1 Regi 16, 13). Scriptura ne spune că, pe lângă ascultarea desăvârşită şi neprihănirea sfântă ce-l caracterizau, tânărul David avea şi darul de a cânta din harpă. Cânta atât de frumos, încât alunga şi duhurile rele de la cei care-l ascultau: „… a trimis Saul să i se spună lui Iesei: «Lasă pe David să slujească la mine, că a aflat el bunăvoinţă în ochii mei!». Iar când duhul cel trimis de Dumnezeu era peste Saul, David, luând harpa cânta, şi lui Saul îi era mai uşor şi mai bine şi duhul cel rău se depărta de la el” (I Regi 16, 22-23).

Deşi urât de Saul, care-l invidia cumplit, David a plâns moartea sa: „…a apucat David hainele sale şi le-a rupt; asemenea şi oamenii cei ce erau cu el şi-au rupt hainele lor, şi au plâns şi s-au tânguit şi au postit până seara după Saul şi fiul său Ionatan, după poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuseră de sabie” (2 Regi 1, 11-12). David este primul rege biblic care doreşte să Îi zidească lui Dumnezeu un templu, spunând către prorocul Natan: „Iată, eu locuiesc în casă de cedru, iar chivotul Domnului stă în cort” (2 Regi 7, 2). Este o dorinţă ce nu i se va împlini, însă: Dumnezeu, prin acelaşi proroc îi răspunde regelui: „…voi ridica după tine urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale, şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu, şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu”. (2 Regi 7, 12-14). Şi, deşi nu a ajuns să zidească o casă lui Dumnezeu, a rămas în istoria mântuirii prin Psaltire, carte scrisă sub insuflarea Duhului Sfânt. Cei 151 de psalmi (ultimul necanonic), întocmiţi de el sub insuflarea Duhului Sfânt, cuprind nu numai rugăciuni de cerere, de pocăinţă, de laudă, de mulţumire, ci şi prorocii despre Hristos, aceştia din urmă fiind numiţi psalmi mesianici. Rolul lui Dumnezeu în misiunea de conducător a regelui, dar mai ales ocrotirea şi ajutorul Lui în calea mântuirii acestuia ocupă, de asemenea, un loc aparte în Psaltire. Iată două versete în sprijinul acestei afirmaţii (de notat că termenul „rege” este înlocuit cu „împărat”): „Doamne, mântuieşte pe împăratul şi ne auzi pe noi, în orice zi Te vom chema.” (Ps. 19, 10); „Doamne, întru puterea Ta se va veseli împăratul şi întru mântuirea Ta se va bucura foarte” (Ps. 20, 1).

Prin conţinutul lor profund, psalmii au fost consideraţi de Sfinţii Părinţi ca fiind fundamentali pentru parcursul duhovnicesc al creştinului din orice vreme şi din orice loc. Psaltirea este precum o liră sfântă ale cărei vibraţii muzicale ne luminează viaţa şi ne înalţă până la iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe au aşezat în rânduielile slujbelor psalmi întregi sau fragmente din aceştia, ca fiind normative pentru viaţa liturgică a creştinilor.

Din acest motiv, pe drept cuvânt, Psalmistul şi Prorocul David poate fi considerat figura emblematică a regelui care a îmbinat cu dragoste şi înţelepciune sfântă cele dumnezeieşti cu cele omeneşti, lăsând ca testament lumii, sub înrâurirea lui Dumnezeu, unul dintre cele mai preţioase daruri spre folosul duhovnicesc şi spre mântuirea oamenilor.

Urmaşul său, regele Solomon, este cel prin care s-a împlinit voia lui Dumnezeu în ce priveşte zidirea Templului. În acesta, Dumnezeu a aşezat, „cu asupra de măsură”, pricepere omenească şi înţelepciune dumnezeiască, încât renumele său a depăşit cu mult graniţele Israelului. În cazul său, putem vorbi de o moştenire, dar nu atât a averii şi tronului tatălui său, cât mai ales a dragostei de Dumnezeu şi a iubirii de înţelepciune şi de adevăr. Prin cărţile atribuite lui, Pildele şi Ecclesiastul, răzbat o bogată experienţă de viaţă şi o înţelepciune nemaiîntâlnită până la el. Sfaturile şi îndemnurile sale la o viaţă curată, înţeleaptă şi plăcută lui Dumnezeu dovedesc cu prisosinţă faptul că preocupările sale nu erau numai cârmuirea regatului său, ci mai ales cercetarea şi aflarea scopului vieţii omului şi cum se poate ajunge la o trăire cât mai vie şi mai neprihănită, aşa cum vrea Dumnezeu, pentru a ajunge de la chip la asemănare. Deşi bogăţia sa a ajuns proverbială, şi-a păstrat cumpătarea şi nu a renunţat nicio clipă la cercetarea de sine şi a misterului vieţii omului, căci ne spune: „Grăit-am în inima mea: Cu adevărat am adunat şi am strâns înţelepciune – mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim -, căci inima mea a avut cu belşug înţelepciune şi ştiinţă. Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia” (Eccl., 1, 16-17).

Un alt exemplu de rege care a pus dragostea de Dumnezeu şi viaţa curată mai presus de slava trecătoare a acestei lumi a fost regele Manase. Deşi idolatru şi vrăjitor, ce ucidea fără milă pe poporul său, se întoarce la credinţa în Dumnezeu în momentul în care asirienii îl prind şi îl duc în Babilon. Este momentul de răscruce al vieţii sale, când ajunge la convingerea că de moartea iminentă nu-l mai poate scăpa decât Dumnezeu. Rugăciunea sa a fost aşezată de Biserica creştină între cele două Testamente, cel Vechi şi cel Nou, ca un element de legătură, pentru a ne dovedi, o dată în plus, că pocăinţa adevărată, iubirea, disponibilitatea de jertfă pentru dragostea lui Dumnezeu sunt mai presus decât bogăţia materială, rangurile înalte şi slava trecătoare a oamenilor. În această rugăciune, deosebit de pătrunzătoare, regele Manase grăieşte către Dumnezeu aceste cuvinte: „…Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepţi, n-ai pus pocăinţă pentru cei drepţi: pentru Avraam şi Isaac şi Iacov, care nu Ţi-au greşit Ţie, ci ai pus pocăinţă mie, păcătosului, pentru că am păcătuit mai mult decât nisipul mării. […] Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătateaTa. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit, şi fărădelegile mele eu le cunosc. Însă cer, rugându-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osândi la întuneric sub pământ. […] Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mântuindu-mă pe mine, nevrednicul, după mare mila Ta.”

Am văzut în rândurile de mai sus, cum ungerea regelui nu era doar un simplu gest de învestitură, ci mai degrabă, o consacrare în fruntea unui popor, având ca pietre de temelie ascultarea, frica Domnului şi slujirea cu dragoste a poporului peste care a fost aşezat cârmuitor. De aceea, cel mai important lucru în viaţă este să nu îţi trădezi niciodată principiile, indiferent de turnura favorabilă ce poate apărea în viaţa ta. Mai mult, grija pentru mântuirea sufletului şi frica Domnului să îţi fie călăuză şi îndreptar, căci viaţa este ca o scară, dar de noi depinde dacă vom urca spre mântuire sau vom coborî la iad.