Oana IVAN (Revista Dimitrios, nr. 101)

Istoria poporului nostru este reprezentată atât de eroi singulari cât și de jertfe anonime, uriașe, pentru păstrarea identității și pentru apărarea ființei românești.

Cultul Eroilor – tema primului meu articol în Revista Dimitrios a venit cu bucuria de a scrie despre eroii noștri, dar și cu încercarea abordării unui subiect foarte amplu.

Să vorbesc despre formele instituționale ale Cultului Eroilor și despre evoluția lor, sau despre eroi și cinstirea lor de-a lungul istoriei ca manifestare firească a iubirii față de aproapele, a mulțumirii pentru jertfa lor, a credinței în Dumnezeu și a respectului față de rânduiala creștină?

Am încercat o prezentare care să îmbine ambele perspective.

România a pierdut aproape un milion de militari și civili în Primul Război Mondial. De aceea, pentru supraviețuitori s-a impus ca o datorie morală comemorarea celor care au pierit pe câmpurile de luptă. Astfel, la 12 septembrie 1919 a fost înființată Societatea „Mormintele eroilor căzuți în război”, sub înalta ocrotire a Reginei Maria și prezidată de Miron Cristea, Episcop de Caransebeş, Mitropolit primat şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925. În 1927, prin Legea asupra regimului juridic al mormintelor de război din România, instituția și-a schimbat denumirea în Societatea „Cultul Eroilor”, în 1940 devenind Așezământul Național „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor.

După o perioadă în care eroii români au fost puși în mod intenționat într-un con de umbră, din 1990 Ministerul Apărării Naționale a început să-și asume și să participe susținut la reactivarea, menținerea și cinstirea Cultului Eroilor. Tot din anul 1990, Ziua Eroilor nu s-a mai sărbătorit la 9 mai, ci de Înălțarea Domnului.

Cultul Eroilor este indisolubil legat de Biserica Ortodoxă Română și de credința și rânduiala strămoșească. Se încadrează în nevoia de a asigura trecerea luptătorilor adormiți la viața de apoi după obiceiurile și legile creștine.

Grăitoare pentru respectul românilor față de eroii lor este o situație foarte dificil de explicat din punct de vedere sociologic, apărută la noi după Primul Război Mondial. Femeile rămase acasă au sacrificat tot ce au avut pentru a-și putea îngropa cum se cuvine copiii, soții și frații. În ciuda vremurilor grele și a lipsei acute de hrană, nevoia fiziologică și însuși instinctul de conservare au fost contrabalansate de nevoia supramundană de a respecta rânduiala și de a face corect trecerea celor căzuți în luptă.

Mausolee, cimitire de onoare, troițe, Mormântul Ostașului Necunoscut din București, slujbe, cântece și poezii patriotice sunt tot atâtea mijloace de cinstire a eroilor neamului nostru.

Istoria poporului nostru este alcătuită din jertfe pentru păstrarea credinței și ființei neamului, pentru apărarea libertății, nu din cuceriri mărețe.

Datoria noastră este să păstrăm vii aceste jertfe și să ducem mai departe memoria fap­telor eroice. Această putere de luptă și de sacrificiu pe care ne-o transmit strămoşii noştri, toți aceia care au menţinut şi înnobilat neamul românesc.

Primul pas firesc este cinstirea memoriei lor. Iar pentru a putea să o cinstim, trebuie, mai ales, să o cunoaștem.