Mulţumim, mironosiţelor!

Există câteva predici superbe la Duminica Mironosiţelor (a III-a după Paşti), încât, citindu-le, îţi inhibă dorinţa de a scrie un text teologic pe această temă. Frumuseţea şi profunzimea atinse de Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Luca al Crimeii, mitropolitul Antonie Plămădeală, părintele Cleopa Ilie sau părintele Arsenie Boca evocă fiecare detaliu de istorie biblică, convoacă un adevărat colegiu al simţurilor trupeşti şi sufleteşti, invocă puterile noastre spirituale slăbite şi provoacă admiraţia unanimă.

Şi cum să nu cazi în admiraţie, urmând mişcarea firească a celor care, în zorii Duminicii Învierii Domnului, şi-au unit genunchii cu pământul, uimite de miracolul nemaiauzit şi neimaginat, dar, cu toate acestea, rememorând cuvintele anticipative ale Învăţătorului lor. Da, a înviat precum a spus! Ce puls să fi avut atunci acele inimi, ce lacrimi vor fi curs pe feţele lor, ce reacţii să fi avut nervii şi muşchii acelor sfinte mâini vrednice de pomenire?

Bineînţeles că ar fi un exerciţiu imposibil de imaginaţie, dacă nu ne-ar ajuta reprezentările iconografice ori versetele evanghelice. Chiar şi aşa, efortul înţelegerii acelei duminici are un grad mare de dificultate. Vă propun, însă, o analogie care ar străvezi peisajul din cea mai importantă dimineaţă a Universului. Precum orice analogie, ea implică imperfecţiuni cromatice, tuşe strâmbe ori lumini puse eronat.

Femeile mironosiţe, învingând teama, prejudecăţile şi grijile personale şi-au dat întâlnire, până să se crape de ziuă, pe drumul spre mormântul Domnului. Tăcute, parcă mergând spre o Utrenie de martie, când binecuvântarea preotului smulge ultimele priviri ale stelelor, având în trăistuţele lor miresme pentru a unge trupul lui Iisus, ca şi urmaşele lor care aduc prinoase la biserică, Maria Magdalena şi celelalte aveau în gând o singură întrebare: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? (Marcu XVI, 3). Realismul întrebării te convinge de veridicitatea relatării: nu aveau în discuţie chestiuni teologice, filozofice ori personale, ci doar cum vor împlini datoria lor. Cum vor sluji lui Dumnezeu? Ei bine, aici se iveşte posibilitatea unei paralele cu actualitatea.

Este piatra de la ușa mormântului sau de la ușa inimilor voastre? De la mormânt sau din fața ochilor? Voi, ale căror inimi sunt zăvorâte, ai căror ochi sunt închiși, nu puteți vedea slava mormântului deschis. Turnați uleiul pe care l-ați adus, dacă vreți să vedeți slava, nu pe trupul Domnului, ci pe ochii inimilor voastre. Și atunci, prin lumina credinței, veți vedea ceea ce din lipsa credinței zace acum ascuns în întuneric, cum scrie în Apocalipsă III, 18)” (Petru Hrisologul).

Nu mai avem posibilitatea să plecăm în miez de noapte spre locul unde a fost pus trupul Mântuitorului, dar Părintele Ceresc ne cheamă spre o altă călătorie; una în care nu ungem Trupul, ci îl mâncăm, nu peregrinăm cu teamă, ci cu bucurie sfântă. Şi sunt femei în biserica noastră, precum în toate bisericile ortodoxe, care parcurg acest drum cu o singură preocupare: cum vor da la o parte piatra care stă în faţa slujirii lor? Una are probleme cardiace şi se întreabă cum va traversa Bucureştiul până la Sfântul Dumitru, iar alta îşi pune bani deoparte din pensie pentru a oferi contribuţia anuală pentru lăcaşul ei de cult. O doamnă se îngrijeşte de flori şi, până să ajungă toţi, înveseleşte vazele de care se bucură privirile tuturor, iar cealaltă, care îngrijeşte trei generaţii, consideră trezitul la 4 pentru liturghia de marţi dimineaţă o minimă jertfă făcută sufletului ei. Aceea înveşniceşte clipele trăite în comuniune, iar aceasta se luptă neverosimil să scoată la spălat covoare de două ori mai grea decât ea. Ele organizează hramul şi strâng sacii de resturi luminând masa milostivirii, iar acelea strâng hârtii, facturi şi devize pentru lucrări de care se bucură mii de pelerini prin Centrul Vechi. Pe unele le intuiţi, pe altele nu le ştiţi. Pe multe nu le ştiu nici eu. De ce ar fi asta de mirare? Ce bărbat se interesa de mironosiţe în dimineaţa Învierii? Camuflând temerile lor sub haina statornicei lor evlavii, şi-au continuat drumul cu fermitate şi Domnul le-a cunoscut şi S-a înfăţişat lor mai întâi. Nici o surpriză: El nu rămâne dator şi răsplăteşte în ascuns, răscumpărând lipsa de atenţie şi protecţie a „curajoşilor” bărbaţi de peste timp. Mulţumim mironosiţelor care susţin, înfrumuseţează şi rodesc lucrarea Bisericii. Este puţin, în mod cert, dar recunoaştem în dumneavoastră entuziasmul care ne smereşte şi de care beneficiem cu şi fără ştiinţă, cu şi fără o plină-de-recunoştinţă oglindire.

 

(Pr. Mihai Gojgar, editorial apărut în Revista Dimitrios, nr. 100)

 

fm fb

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s