Cuvinte către o impostoare

De fiecare dată când intru în biserică, îi privesc pe ceilalţi, îi văd că sunt la locul lor, iar eu mă simt o impostoare”. Aceasta a fost mărturisirea pe care mi-a dăruit-o cineva din comunitatea noastră. I-am spus că, pe de o parte, lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Că dreptatea şi puritatea inimii nu sunt atât de uşor vizibile, cum şi gunoiul sau praful se pot ascunde măiastru în colţuri perfide şi dureroase ale existenţei noastre. De asemenea, am încurajat-o şi i-am însuflat putere de a merge mai departe, spre starea de linişte, împăcare şi „normalitate” pe care o constată în ceilalţi. Dar am uitat să îi spun ceva. Şi sper să citească aceste rânduri. Că a păşit în starea de normalitate, tocmai prin conştientizarea propriilor slăbiciuni. Ce poate fi mai firesc decât asta? Ce semn al vieţuirii spirituale am putea avea, altul decât aşezarea, printr-o motricitate duhovnicească depinzând de efort, timp, îndrumător şi disponibilitate, în poziţia vameşului descris de Mântuitorul Hristos în Evanghelie (Luca XVIII, 10-14), cel care a fost pus în antiteză cu fariseul? Aceste două personaje expuse paradigmatic, inventate sau nu, abandonează planul prezenţei şi a celorlalţi, a celor ce trăiesc în afara templului (acum, a Bisericii). Cele două poziţionări sunt o fidelă şi extremă raportare a vieţuirii noastre în spaţiul eclezial. Aici, pe o scară cu infinite trepte, urcăm şi coborâm de la smerenie la aroganţă cu viteza şi apăsarea care ne aduce oboseală sau linişte, durere sau zâmbet, indiferenţă faţă de aproapele sau dragoste de semeni. Reflexul de a-l condamna pe fariseu, ca orice reflex, are un minus: acela de a nu mai putea vedea şi părţile lui bune. Cam asta se întâmplă când judecăm pe cineva: greşeala, căderea înseamnă demonizarea lui, fără drept de apel. Dar fariseului nu i se pot nega câteva atribute: urcarea la templu, timpul pentru rugăciune, postul, susţinerea activităţilor religioase. Actualizat, ar fi cam aşa: fariseul din 2016 s-ar duce la biserică duminică de duminică, chiar dacă ar fi departe de casă, stă la slujbă, nu doar aprinde lumânări, posteşte miercurea şi vinerea, donează 100 de lei lunar (asta la un salariu de 1000 lei) pentru filantropie şi celelalte activităţi ale parohiei. Nu este puţin! Nici nu îmi pot imagina dacă cei 20 milioane de credincioşi români am avea purtările acestui fariseu. Dar, într-adevăr, Hristos spune această pildă ţintind spre inimă, spre modul în care sunt înţelese aceste fapte exetrioare. Fariseul făcea certe lucruri bune, dar îi judeca pe semeni şi se „scălda” întro fatală aroganţă. Vameşul, despre care nu am vorbit, l-a căutat pe Dumnezeu şi şi-a recunoscut starea de nevrednicie. Nu se spune că ar fi făcut lucruri bune şi nici că au urmat fapte meritorii. Dar felul în care a înţeles să trăiască dialogul cu Dumnezeu l-a ajutat să meragă „mai îndreptat la casa sa”, decât farsieul (v. 14). Aşadar, asumarea stării de păcătoşenie, de greşeală, de lipsă, de sărăcie morală înseamnă primul pas pe drumul îndreptării. Altfel spus, reţeta pe care o primim în această duminică ar avea următoarele ingrediente: efortul de a merge la biserică, vederea propriilor greşeli şi nejudecarea celorlalţi (vameşul cere mila lui Dumnezeu pentru el, nu dintr-un act egoist, ci pentru că se simte sufocat şi zdrobit de propriile neputinţe). Această reţetă nu înseamnă că postul, daniile şi alte eforturi sunt nule. Nicidecum! Starea de pocăinţă sinceră presupune şi schimbarea atitudinilor, aşa încât avem motive să credem că vameşul nu a mai furat, a început să postească şi a devenit un om mai bun. A început să fie al lui Dumnezeu, pentru că „în omul smerit, diavolul nu poate să intre niciodată”, cum spunea Părintele Efrem Atonitul; nici diavolul şi nici gândurile sau faptele lui. Această bifurcaţie morală, smerenia sau mândria, dictează cursul vieţii noastre: „aşa cum rădăcina tuturor relelor este mândria, izvorul binelui este smerenia” (Evagrie Ponticul). Într-o oarecare măsură, păstrând linia de gândire a interlocutoarei de la început, toţi suntem impostori, într-o mai mică sau mai mare măsură. Ne ştim păcatele şi le târâm după noi, dar avem posibilitatea să fim sinceri şi veritabili în Taina Spovedaniei. Smerenia se exersează zi de zi, în orice moment, crescând de la fapte exterioare la smerita-cugetare, liniştea pe care o visăm cu toţi şi care este sălaşul lui Dumnezeu în inimă. De mare folos precizarea Sfântului Ioan Gură de Aur: „Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci smerenie este când cel care ştie că a făcut multe şi mari fapte bune, să se considere păcătos şi nemerituos”. În primul verset al capitolului unde se găseşte Pilda Vame- şului şi a Fariseului scrie că trebuie să ne rugăm mereu şi să nu ne pierdem nădejdea. Eh, să facem aşa! Şi să căutăm smerenia: „Cel mai mult trebuie să vă străduiţi să dobândiţi smerenia. Să vă smeriţi, să vă smeriţi şi iar să vă smeriţi. Dacă este smerenie, atunci este totul. Dacă nu este smerenie, nu este nimic, chiar dacă omul ar săvârşi minuni. Smeriţi-vă!” (Sfântul Varsanufie de la Optina). „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca XVIII, 14).

 

Pr. Mihai GojgarIMG_2865

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s