Cu sute de ani inainte de Americi, teroristi, CIA-uri, Al- Qaede si
atentate regizate, Stefan cel Mare si Sfant administra Islamului cea
mai mare infrangere suferita vreodata de vreo armie musulmana din
partea unui lider crestin. Nici macar victoriile lui Carol cel Mare,
Cid-ul, Skanderbeg sau oricare riga european din  istorie nu se pot
compara ca importanta politica si dramatism cu baia de sange si noroi
in care s-a cufundat cea mai puternica armata a vremii. Nimeni altul
decat cel mai bun corp expeditionar al teribilului Mahomed al doilea,
avea sa sfarseasca drept ingrasamant pentru ogoarele Vasluiului…

Europa valahilor ! Oricat de hazardat le-ar putea parea unora, Europa
secolelor XIV si XV a apartinut din punct de vedere militar micilor
formatiuni statale  romanesti care s-au opus cu succes celei mai mari
forte a vremii, temutul Imperiu Otoman. Fara niciun fel de exagerare,
putem spune ca daca este sa pastram proportiile cu ceea ce eram acum
500-600 ani, Romania de azi ar  trebui sa infranga in lupta armata
Statelor Unite, Rusiei sau Chinei… Nu-i asa ca va pufneste rasul?

Trecand peste neincrederea si dezamagirea provocate de situatia
Romaniei din prezent pe toate planurile, inclusiv militar, trebuie sa
ne amintim macar ca eram intr-atat de neclintiti pe vremuri, incat
administram infrangeri umilitoare puternicilor lumii. Iar celor care
nu sunt inca convinsi de forta si spiritul razboinic al stramosilor
nostri, le prezint o scurta comparatie intre proportia de forte
intalnita intre „marile” batalii ale Europei Apusene si confruntarile
militare ale voievodatelor romanesti.

Faimosul Razboi de o suta de ani, bataliile de la Azincourt, Formigny,
Castillon sunt confruntari intre osti care numarau maximum
10.000-20.000 de soldati, ultimele chiar mai putin de 5.000…
In faimoasa batalie de la Tannenberg, cand este stopata inaintarea
cavalerilor teutoni spre rasarit, s-au confruntat corpuri de armata de
10.000, respectiv 16.000 soldati. Vreti mai mult? Ei bine, in perioada
Razboiului celor Doua Roze, efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de
obicei sub 5.000 de actori angrenati in spectacolul sangeros al Zeului
Marte.
In celebra batalie de la Rimini din 1469, cand Federico da Urbino
infrange armata papala, au murit…100 de oameni si au fost raniti
circa 3.000. Si, nu uitati, cronicile contemporane o numesc „batalie
cumplita” (Atrox Dimicato)!
Cele mai mari inclestari din aceste secole par a fi luptele intre
principii elvetieni si regele Carol cel Curajos.
Trupele de soldati implicate in luptele de la Granson si Morat se
ridica la un maximum de 20.000 de indivizi. Arta si gandirea militara
in Europa apuseana de atunci erau eminamente rudimentare. Se poate
vorbi chiar de o decadere, comparativ cu geniul militar-tactic al
armatelor Romei care au precedat regatele din regiune. Progresele in
domeniu ale Europei de Vest se inregistreaza mult mai tarziu,
impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventa a armelor de foc si
a prafului de pusca in razboaie.
In rasaritul Europei, lucrurile stateau cu totul altfel. Taratele si
cnezatele rusesti nu reprezentau (inca) o forta militara, regatul
polon era tributar manevrelor si conceptelor militare de-a dreptul
falimentare de import apusean (merita dat exemplu, impasul polon de la
Marienburg si aparitia providentiala a trupelor moldovensti care au
intors  rezultatul luptei). La fel, nici ungurii nu au stralucit prea
mult pe campul de lupta.
Bulgarii, sarbii si bizantinii au cazut dupa o darza dar trista
rezistenta in fata fortei Semilunei.
Romanul (valahul ) Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra turcilor
intre anii anii 1444-1447, dar spre final este infrant de acestia.
Intr-un episod putin cunoscut al istoriei nationale, bravul razboinic
transilvan organizeaza in anul 1448 o ultima mare campanie care viza
cucerirea Salonicului. In acest proiect ambitios, il avea partener pe
insusi leul albanezilor, printul Skanderbeg. Din motive inca nestiute,
actiunile celor doi conducatori  crestini nu sunt bine sincronizate.
Rezultatul este dureros. In lupta de la acelasi trist Kossovopolje,
Iancu de Hunedoara este infrant dupa o înclestare catastrofala care
durase trei zile si trei nopti…
Singurii care s-au adaptat cu succes si au pus la punct tactici
revolutionare alaturi de manevre eficiente au fost voievodatele
romanesti ale Moldovei si Tarii  Romanesti. Conduse de voievozi
realisti si inspirati precum Mircea cel Batran, Vlad Tepes si marele
Stefan, valahii au fost singurii europeni care au tinut la  respect
hidra otomana. Turcii erau la apogeu. Condusi de cumplitul Mahomed al
doilea, supranumit Fatih (Cuceritorul), otomanii cucerisera Bizantul,
una dintre cele doua cetati ale crestinatatii, precum si o buna parte
a Europei de rasarit. Cum turcii nu detineau o flota militara care sa
le permita invazia Apusului prin Mediterana, in drumul ordiilor spre
Roma nu mai stateau decat voievodatele romanesti…

Moldova dacilor liberi

In aceeasi perioada, asupra Moldovei pandeau nu numai otomanii, ci si
ochii lacomi ai tatarilor din Hoarda de Aur. In anul 1469, o hoarda a
tatarilor de pe Volga, condusa de Eminec, nepotul hanului cel mare,
porneste o expeditie de jaf in Moldova, atras de prosperitatea
economica datorata masurilor luate de Stefan cel Mare.
Cruzimea si tupeul nomazilor meritau pedepsite….Stefan strange in
graba o oaste de curteni si razesi din Tara de Sus (actuala Bucovina)
si porneste dupa tatari. Acestia au parte de ghinionul vietii lor,
cand sunt prinsi in ziua de 20 august langa Lipinti. Macelul este
infiorator. Hoarda tatarasca este  masacrata, avand mari pierderi in
oameni, Eminec insusi este facut prizonier de Stefan. Hanul cel batran
de pe Volga, tot nu intelege cu cine are de a face, astfel incat isi
permite sa-i trimita lui Stefan o solie manioasa de 100 de oameni
(exact cati au murit la batalia din Rimini!). Solie care are tupeul
sa-i ceara lui Stefan nu doar eliberarea prizonierilor tatari ci si
…despagubiri pentru pierderile suferite!
Inconstienta si nesimtirea cererii sunt pedepsite  pe loc. Stefan cel
Mare ordona tragerea in teapa a tuturor prizonierilor alaturi de 99 de
tatari din solie. Fiul hanului este taiat pe loc in bucati.
Supravietuitorului i se taie nasul si urechile si este trimis calare
inapoi la Hoarda de Aur sa povesteasca hanului ultimele noutati !
Turcii se dovedesc, la randul lor, la fel de grei de cap…
Cuceritorul Bizantului vedea in Moldova principalul obstacol in
invadarea Europei. In plus, ocuparea Moldovei permitea turcilor
supunerea definitiva a Hoardei de Aur alaturi de consolidarea unei
viitoare aliante cu tatarii care i-ar fi ajutat pe otomani pe baza
religiei comune. Nu in ultimul rand, sultanul vedea in bogatul
voievodat romanesc, o baza de operatiuni militare, un izvor de resurse
economice si de luptatori valorosi care puteau fi angajati ca
mercenari de partea Semilunei.
Precedente mai fusesera (sultanul avea exemplul contingentelor
sarbesti si bulgaresti care erau fortate sa lupte de partea turcilor
dupa caderea tarilor respective)… Un alt aspect politico-strategic
care il deranja la culme pe Mahomed, era incercarea continua a lui
Stefan cel Mare de a sustrage Tara Romaneasca de sub autoritatea
Portii. Cu peste 150 ani inainte Unirii Viteazului Mihai, geniul
militar al lui  Stefan incerca de fapt o unitate a tarilor romane.
Unitate a carei valoare si importanta regionala fusesera subliniate
chiar de sultanul Murad al doilea. Toti acesti factori la care se
adauga refuzul marelui domnitor de a inchina tara turcilor sau de a le
plati tribut, alimenteaza furia lui  Mahomed. El, cuceritorul
Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducatorul unei tari mici
situata la marginea Imperiului cladit prin jaf si sange de generatii
de sultani turci.
Vin Turcii!    „In zilele albe ale miezului iernii inaintau multimile
negre, zecile de mii de dusmani, ieniceri, spahii si gloata, ca lupii
flamanzi ” – Nicolae Iorga
Intr-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolenta lui
Stefan sa fie pedepsita cat mai repede posibil, iar Moldova cea rebela
sa ajunga pasalac unde sa domneasca legea Profetului si bunul plac al
turcilor. In acest scop, Mahomed trimite impotriva moldovenilor cele
mai bune osti ale Imperiului. Temutele si incercatele trupe otomane
calite in luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg si comandate de
eunucul Soliman Pasa, primesc ordinul sa abandoneze pe moment asediul
Krujei pentru a potopi Kara Bogdania (cum numeau turcii Moldova).
Nucleului oastei care lupta cu albanezii i se alatura oastea Rumeliei,
plus corpul personal de ieniceri de elita al sultanului, la care se
adauga un esantion de 12.000 de valahi din Tara Romaneasca trimis de
turci sa lupte contra voii lor cu fratii moldoveni.
Vedem, asadar, ca   Mahomed al doilea nu a precupetit niciun efort
pentru a-l  infrange pe  Stefan  Conform tuturor izvoarelor vremii
scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Venetia, corpul expeditionar
turcesc numara  circa 120.000 de razbonici, carora li se adaugau alte
zeci de mii de auxiliari.
Amenintarea era deosebit de serioasa, Stefan cel Mare, propulsat in
rol de unic aparator al intregii crestinatati se vede nevoit sa ceara
ajutor militar la  curtile Europei. Primeste in schimb… laude si
incurajari!
In fata unui  asemenea colos, Stefan reuseste totusi sa stranga
aproape  40.000 de osteni   moldavi carora li se adauga un contingent
de secui de circa  5.000 de oameni.  In calea urgiei musulmane, Stefan
cel Mare opune  eficienta tactica a  parjolirii pamanturilor,
retragerii populatiei, otravirii  fantanilor, astfel ca invadatorii sa
simta coltii demoralizatori ai foamei, setei  si  molimelor.
Soliman Pasa vrea sa termine treaba repede. Strateg iscusit, el isi da
seama ca un razboi de uzura nu i-ar aduce decat probleme. Turcul vrea
o singura lupta in care sa decida soarta campaniei in  favoarea sa.
Convins ca  armata Semilunii va cauta orice prilej pentru a da
inclestarea finala, Stefan  ordona retragerea spre Vaslui. Acolo,
Maria Sa alege o zona  strategica buna,  situata intr-un loc unde
dealurile care inconjoara lunca  Barladului se apropiau  intre ele.
Cum dealurile erau impadurite, turcii nu puteau  sa surprinda oastea
Moldovei printr-un atac din flanc.

Apus de …Semiluna

In zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda  otomana zarea pentru  prima
data oastea moldoveneasca printre aburii cetosi ai luncii Barladului.
Armata dusmana era deja slabita de marsurile lungi peste  care se
adauga lipsa  alimentelor si a odihnei. Natura parca-i ura la randul
sau  pe turci, deoarece cu  cateva zile inainte de batalie, vremea s-a
incalzit, in consecinta zapezile incepusera sa se topeasca
transformand lunca intr-o mlastina vascoasa in care se  putea
impotmoli si un soarece.
Conform cronicarului turc Kemal Pasa- Zade, Stefan a oprit inaintarea
turca tragand in acestia cu tunuri, bombarde si  sageti. Prinsi in
valea inconjurata de paduri, otomanii nu se pot replia sa inconjoare
pozitiile moldovenesti din cauza copacilor si a terenului mlastinos.
Lupta se transforma intr-un conflict de uzura, din care moldovenii ies
avantajati datorita pozitiilor mai bune detinute de voievod.
Acelasi Kemal-Zade ne spune ca in fata neputintei strapungerii
liniilor  moldovensti, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasa capetenie
otomana a organizat un  „buluc” compus din ieniceri de elita „pentru
al caror suflet batalia era o  placere”, si s-a avantat in fruntea lor
asupra  moldovenilor.
Manevra albanezului turcit pare sa  reuseasca pe moment,  ienicerii
patrunzand in randurile moldovenilor. Lupta se transforma intr-o
inclestare cumplita.  Cum  orice batalie are un moment critic, un
punct de rascruce in care totul se poate rasturna, acesta este
momentul maxim al luptei de la Podul inalt. Constient de acest lucru,
sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Stefan cel Mare
pregateste atacul final dublat de un siretlic eficient. Pentru a-i
deruta si mai rau pe turci, Maria Sa ordona ca  satenii plasati pe
dealurile din fata sa faca un zgomot cat mai mare din trambite, tobe
si buciume. Turcii musca momeala crezand ca vor fi atacati din flancul
stang, se regrupeaza si se pregatesc de aparare.
Atunci, Stefan cu grosul armatei cade ca un fulger in spatele turcilor
retezandu-le orice eventuala retragere.
Furia moldovenilor nu cunoaste margini, masacrarea invadatorilor
continua cu frenezie. Totul se transforma incet, incet intr-o masa
amorfa in care urmasii dacilor liberi dezlantuie asupra Semilunii un
adevarat Armagheddon mobil faurit din ghioage, securi, coase, palose
si lanci. Mandria sultanului, crema trupelor sale de ieniceri scoliti
in academii militare sa  devina asi ai iataganului, este zdrobita fara
drept de replica.
Pierderile sunt uriase. Nicaieri vreo  armata musulmana nu mai fusese
decimata in asemenea hal. Chiar cronicile turce afirma ca atunci au
fost taiati 40.000 de vajnici ieniceri si spahii, o suma  enorma
pentru  oamenii acelor timpuri. Socul psihologic s-a transmis  intr-o
clipita.
Vazand ce soarta cruda-i macina pe cei mai buni razboinici  ai
armatei, restul  soldatilor turci intra in panica si fug dezordonat.
Incercarile lui Soliman de a  organiza o rezistenta sunt sortite
esecului. Nimeni nu mai  asculta de nimeni.
„Niciodata o oaste turceasca n-a mai suferit o  astfel de infangere”,
bocea intr-o cronica mama  sultanului Mahomed Fatih. In  timp ce
cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu  marele Stefan, scrie
la randul sau: „Foarte putini turci si-au putut gasi mantuirea prin
fuga, caci, multi s-au inecat in apa Siretului, chiar si  aceia care
au scapat si auajuns pana la Dunare, au fost ucisi acolo de moldoveni
care aveau cai mai iuti, sau au fost inecati”. Cronica lui
Kemal-Pasa-Zade este inca mai sumbra, turcul scriind despre trista
soarta a turcilor dupa incheierea  bataliei. Aflam asadar, ca otomanii
au pierdut un numar de 40 de stindarde de lupta, un numar record in
istoria Turciei. Stefan cel Mare a tras in teapa toti prizonierii
turci, in afara de cateva pasale. Pentru a scapa de numarul imens de
cadavre turcesti care, daca s-ar fi descompus odata cu venirea
primaverii, ar fi dezlantuit molime asupra Moldovei,Domnitorul ordona
stangerea hoiturilor otomane in movile dupa care li s-a dat foc…
Victoria zdrobitoare are reverberatii in intreaga lume. Cei mai
fericit sunt crestinii sarbi, bulgari, greci si armeni care gemeau sub
asuprirea turcilor. Stefan primeste laude si aprecieri din Persia pana
la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios
si il numeste „Atletul lui Christos”. Cronicile se intrec intre ele in
laude si multumiri la adresa domnitorului. Asa ne- a fost dat si noua,
romanilor, sa scriem o pagina importanta din Istoria Lumii si Europei!