Ce mai înseamnă, astăzi, Crăciunul? Câți dintre cei care aleargă zilele acestea după cadouri își mai amintesc (din vremurile în care bunica sau mama îi duceau de mână în Casa Domnului) că pe 25 decembrie sărbătorim, în primul rând Nașterea Mântuitorului Hristos? Da, este o sărbătoare a darurilor – „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3: 16). Iisus Hristos este darul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Mântuitorul se naște smerit în iesle.

Deşi „Cerul arde luminos” şi „Preacurata naște astăzi pe Hristos”, arată Părintele Mihai Gojgar în editorialul ultimului număr al Revistei Dimitrios, pare că barba lungă şi strălucitoare a lui Moş Crăciun a luat prim-planul. Imaginea ieslei sărăcăcioase apare mai rar, zâmbetul bătrânelului îmbrăcat în roşu şi în vreo ipostază zglobie având o căutare covârşitoare.

Naşterea Domnului, o eternă invitaţie la modestie

Şi dacă nu am fi citit paginile evanghelice unde se vorbeşte de Naşterea Mântuitorului Hristos, am fi aflat detaliile acestui eveniment cosmic; le întâlnim peste tot, din hyper-, super-, mega- market-uri şi până la orice colţişor de Capitală. Iar dacă nu ai vrut să le vezi, le auzi: în intersecţii, metrou, la radio sau şi mai aproape, în piaţă sau în lift, prin soneria celui de lângă tine. Aşa că despre Vitleem, Maica Sfântă, staul şi stea cunoaştem. Ne-am cam făcut o imagine despre ce s-a întâmplat. Ştiţi ce mi se pare că nu este scos prea mult în evidenţă? Modestia lui Dumnezeu, smerenia Fiului care se naşte într-o iesle sărăcăcioasă, rece, în tăcerea lumii şi nepăsarea celor din jur. Deşi „Cerul arde luminos” şi „Preacurata naște astăzi pe Hristos”, pare că barba lungă şi strălucitoare a lui Moş Crăciun a luat prim-planul. Imaginea smeritei iesle apare mai rar, zâmbetul bătrânelului îmbrăcat în roşu şi în vreo ipostază zglobie având o căutare covârşitoare. De asemenea, ştim că maica Domnului „Naște-n ieslea boilor/ Pe-mpăratul tuturor” şi că „Preacurata/ Stă și plânge-ncetișor”, dar ni se pare ciudat să mai vorbim de lacrimi când toată lumea caută să aducă zâmbete, aleargă prin mall-uri după reduceri şi face vânzare de vârf la hârtie de împachetat. Admirăm rima (“boilor”, „tuturor”, „-ncetişor”), dar ni se pare doar o poveste frumoasă şi tristă; în final, tot ce contează e bradul şi darurile lui.

Admirabile gesturile filantropice din această perioadă. Poate că unele ne vor fi fost inspirate de ascultarea unor versuri ca „N-are scutec de-nfășat/ Nici hăinuțe de-mbrăcat/ Preacurata
Pentru pruncul de-mpărat”. Orfelinatele, spitalele, azilele cunosc în perioada Crăciunului şi Paştelui o depăşire a numărului obişnuit de oaspeţi. Cu punguţe şi zâmbete pline de compasiune, ne luăm câteva minute să plângem drama semenilor noştri în suferinţă. Dar parcă ne scapă din vedere că Pruncul Sfânt, în afară că nu avea scutece şi haine, era „Fiu de împărat”. O înţelegere strict social-filantropică a evenimentului ar fi o sărăcire colosală a venirii în lume a lui Mesia: Acela nu era un copil amărât, era Fiul lui Dumnezeu înomenit, Care a luat firea omenească pentru a ne ridica pe noi din robia morţii. Şi cum a luat-o? Printr-o inexplicabil de adâncă modestie! Iisus este trimis lângă noi, pentru noi, de către Creatorul nostru. „Pe Fiul în al Său nume, Tatăl L-a trimis în lume, Să se nască/ Şi să crească, / Să ne mântuiască”. Deci nu putem marşa pe o poveste lacrimogenă, de film, cu un copil trist. Ar fi ridicol de puţin.

Sfântul Grigorie Palama reuşeşte să sintetizeze cele două laturi, accentuând înălţimea de la care vine „Cel făr de-nceput”: „Cel ce şade pe heruvimi, Dumnezeu, vine azi pe pământ ca un prunc; vine Cel la care serafimii cei cu şase aripi nu pot să privească şi nu numai că nu pot vedea fiinţa Lui, dar, nici strălucirea slavei Lui neputând-o privi neabătut, sunt nevoiţi cu aripile să îşi acopere feţele. Cel care pe toate le ţine, Cel care a legat pe diavolul, este înfăşurat în scutece mici şi legat cu modeste legături şi cingători. Cel care are bogăţia comorii nedeşertate vine să rabde o atât de lucie sărăcie, încât nu are loc nici într-o casă de oaspeţi“.

Sunt zile de sărbătoare. Ca de obicei, ne facem urări, de prosperitate, sănătate sau ce credem noi că ar fi bine pentru celălalt su pentru noi înşine. Aş zice că revine tot colindelor să ne ofere un sfat despre regăsirea noastră şi a bucuriei de care avem fiecare nevoie. Ni se spune că cei trei crai de la răsărit s-au oprit la Irod pentru puţin timp, să raporteze, practic, motivul venirii lor. Steaua a dispărut în acea perioadă, pentru că în faţa lor nu era cineva care voia sau putea să vadă steaua. Dar „craii dacă au plecat, / Steaua iar s-a arătat/ Și a mers pân’a stătut/ Und’ era Pruncul născut. Și cu toți s-au bucurat/ Pe Hristos dac-au aflat/ Cu daruri s-au închinat/ Ca unui Mare-mpărat”. Scopul lor era descoperirea lui Dumnezeu, de aceea au fost ghidaţi, au fost ajutaţi să Îl descopere. Irod căuta un om şi nu l-a găsit. Aceia au venit de departe căutând un Crai şi L-au aflat. Uneori, Dumnezeu e lângă noi şi nu Îl vedem sau simţim, iar alteori trăim iluzia proximităţii Sale în lipsa noastră de smerenie, cumva cum Irod credea că poate stăpâni ce este în jurul său.

Mă înfricoşează şi mă pilduie Pogorârea Lui la noi. Mi se pare tulburător că avem acest exemplu şi că ne rătăcim printre standuri şi ciocolată. Hristos se naşte pentru oameni într-o smerenie adâncă, încălzit de păstori, de îngeri, de crai de departe, dar nu de cei din neamul Său. Peste timp, cei dintâi au rămas în istoria bunătăţii, iar ceilalţi s-au pierdut în negura indiferenţei.

Colindele nu transmit o legendă duioasă de acum două mii de ani, ci o realitate permanentă: Fiul lui Dumnezeu se naşte pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Şi, oricât de mare ar fi distanţa noastră faţă de El acum, să facem ca magii: să Îi aducem după putere câte ceva: aurul sprijinirii semenilor, smirna alinării durerii celor ce plâng, tămâia bine-mirositoare a participării la slujbele Bisericii.