Nevăzătorii, o viață în lumina sufletului

Interviu cu Florentina Pîrjol, 30 de ani

Pot să traversez strada aceasta cu ochii închiși, vin zilnic pe aici de șase ani” îi spuneam ferm convinsă, de curând, polițistului de la rutieră care m-a oprit pentru că am trecut strada neregulamentar. După ce am scăpat doar cu un avertisment, m-am întrebat dacă aș fi fost în stare să demonstrez ceea ce susțineam: oameni care aproape că te lovesc în graba lor, gropi în asfalt, șoferi care trec în viteză pe roșu sau, în cel mai rău caz, un semafor care nu merge. Cam greu! „Aș putea, dar mi-e frică să traversez singură!” îmi mărturisește partenera mea de dialog. Și e normal să îți fie frică, mai ales când ești o persoană nevăzătoare. Când am auzit-o pe Florentina spunând asta, am regretat ceea ce gândisem cu voce tare și am simțit că trebuie să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am.

Originară din Roșiorii de Vede, Teleorman, Florentina Pîrjol este o prezență cunoscută pentru cei care vin la Biserica „Sfântul Dumitru Poștă”. La Sfânta Liturghie sau la Maslu, Flori, așa cum îi spun toți, ascultă slujba cu capul plecat, încercând, parcă, să vizualizeze cu ochii minții ceea ce aude. Nu își amintește când a văzut ultima dată lumina soarelui. „Părinții spun că, atunci când eram mică, vedeam. Îmi amintesc și eu că vedeam pe abecedar culorile, animalele… îmi amintesc creioanele colorate, copacii, florile, zăpada… Nu știu de la ce vârstă nu am mai văzut deloc. Explicația medicală a fost aceea că, pe vremea când eram foarte mică, am suferit un șoc puternic – eram în brațele bunicului din partea mamei când acesta a făcut infarct, iar eu am căzut„. Fără să se plângă, Flori îmi povestește că nu a avut o copilărie obișnuită. A stat mai mult în casă, cu părinții și cu sora ei. A făcut o școală specială, a urmat cursuri liceale în București, dar și o postliceală de asistent balneo-fizio-terapeut. De șapte ani este maseuză și spune că îi place foarte mult ceea ce face pentru că intră în legătură cu diverse categorii de oameni și are ceva de învățat de la fiecare persoană. Cea mai mare problemă a unor astfel de persoane nu este dizabilitatea în sine, îmi spune Flori, ci mentalitatea celor din jur. „Nu sunt obișnuiți cu noi, ne integrează foarte greu. De fapt, mai mult ne resping; nu știu cum să se poarte, le este frică de anumite reacții, nu știu la ce să se aștepte. Oamenii nu înțeleg ce înseamnă viața de nevăzător, dar este o viață absolut normală. Facem tot ce fac și ceilalți„.

Poți, de exemplu, să gătești?

Da, cu peripețiile de rigoare. Iei o cratiță de pe aragaz cu prosopul, acesta ia foc, te sperii, îl arunci în chiuvetă și dai drumul la apă (râde). Merg și în parc, am fost și la munte – pe Negoiu mi s-a părut cel mai greu, am făcut și o cățărare, am încercat să învăț să skiez, merg și la nunți, chiar de curând am fost la una.

Asta înseamnă că îți place și să dansezi?  

Da, dar… Există un „dar”. Acțiunea în sine nu îmi este familiară, cred că am văzut oameni dansând când eram foarte, foarte mică, dar nu sunt atât de ușor „de mișcat”. Mi-am propus să urmez niște cursuri de muzică populară, cred că după aceea va fi mai bine. Însă trebuie să găsesc persoana care să aibă răbdare cu mine. Mă întrebai ce mai fac… Fac curat, dau cu aspiratorul, spăl pe jos…

Mi se pare aproape imposibil ceea ce spui.

Încearcă să faci asta, dar leagă-te la ochi! E foarte greu ca o persoană adultă să își piardă vederea. Când ești copil, accepți mai ușor, te acomodezi altfel. Dar dacă dintr-o dată nu mai vezi, e mai greu. Există frică, teamă, rușine…

Care sunt temerile tale?                       

Mi-e frică de nou și mi-e teamă de persoane necunoscute.

Ți-e greu să percepi anumite lucruri/activități pentru că nu le-ai văzut niciodată?                    

Unele, da. De exemplu, chiar dacă am văzut un avion de jucărie și am zburat cu unul adevărat, nu îmi pot imagina cum arată, de fapt.

Unde ai fost cu avionul?          

La Paris. Am stat cinci zile, dar mi-a fost suficient. E un oraș frumos, dar aglomerat.

Cum îți dai seama cum arată un om?        

După voce, în primul rând, iar, dacă am ocazia să am contact direct cu el, datorită meseriei mele, prin atingere.

Se spune că frumusețea stă în ochii celui care privește. Cum „vezi” tu frumusețea?                        

Cred că frumusețea stă în vocea unei persoane.

Ce înseamnă pentru tine „greu”?

De cele mai multe ori, greu înseamnă să vreau să fac ceva și să nu pot, să nu aibă cine să mă ajute. Am momente când mi-e dor să văd, dar atunci îmi amintesc ce mi-a spus Părintele Teofil: „E mai bine așa!”. Am avut și momente când m-am simțit nedreptățită, dar apoi mi-am dat seama că Dumnezeu ne dă atât cât putem duce.

Ce crezi că ar trebui să vedem noi, văzătorii? Suntem atât de preocupați de lucrurile lumești, încât, de multe ori, nu observăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru.    

Toți trăim într-un stres permanent, dar cred că persoanele care văd, văd doar la exterior, percepția vizuală e cea mai importantă pentru ei. În schimb, noi, nevăzătorii, analizăm mai mult sufletul omului. I-aș sfătui pe cei care văd să fie mai atenți la cei din jur și să nu ne mai privească cu nepăsare. Din cauza problemelor, suntem puțin indiferenți cu ceilalți. Poate și mie mi s-a întâmplat.

Ce activități ai în timpul liber?              

 Mă plimb, îmi place să ascult muzică, citesc atunci când am timp…

În braille?     

Nu neapărat, tehnologia a avansat și există anumite programe de voce pe care le poți instala pe calculator.

Poți să îmi spui cu ce ești îmbrăcată astăzi?              

Da, am o bluză mov cu eșarfă și pantaloni maron. Mă străduiesc să le și asortez, dar câteodată greșesc, iar prietenul meu îmi atrage atenția.

Ce crezi că te-a învățat pe tine nevederea trupească?            

M-a învățat să mă pot adapta, atât la oameni, cât și la situații.

Ce ai vrea să faci în viitor?     

Aș vrea să locuiesc într-un oraș mic și liniștit, să mă căsătoresc și să am un copil.

Flori este una dintre cele peste 100.000 de persoane nevăzătoare din România – o fată caldă, cu mult bun-simț și cu un optimism care, unora, le-ar trezi invidie. Pentru cei ca ea, care demonstrează în fiecare moment că lipsa vederii nu reprezintă o barieră pentru integrarea în societate şi realizarea pe plan individual, social şi profesional, Organizația Europeană pentru Bunăstarea Nevăzătorilor a instituit, încă din 1993, Ziua Internațională a Nevăzătorilor sau Ziua Bastonului Alb. Ziua este marcată în fiecare an, în data de 15 octombrie.

Articol publicat în nr. 85 al Revistei Dimitrios

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s