Mi se pare ingenioasă şi practică inventarea acelei bucăţi de material de pe bordul maşinii pe care ne putem pune telefonul, fără să riscăm să îl pierdem pe jos din cauza vreunei gropi în asfalt sau al unui viraj luat ca la raliu. I-am spus asta şi şoferului alături de care mergeam spre o slujbă de pomenire, remarcând, de asemenea, şi evlavia lui: pe acest covoraş aderent, chipul Maicii Domnului îi binecuvânta pe pasageri. Mi-am dat seama că e Maica Domnului, nu pentru că i-aş fi văzut chipul, telefonul acela cât o paletă de ping-pong nu mă lăsa, ci pentru că am alăturat un detaliu de imagine şi un fragment de scris de dedesubt. Da, exact ca într-un puzzle, pentru că, trebuie să spun şi asta, toată partea din faţă a maşinii era un fel de puzzle, cu vreo 14 mătănii coborând de la oglinda retrovizoare şi cu parbrizul aglomerat cu iconiţe de plastic şi hârtie, poze cu mănăstiri şi punguţe cu pământ, mir şi târnoseală, astfel încât, din spate, mi-am creat tabloul unui ochi de sticlă scăpat sfinţirii, o gaură de geam prin care şoferul se străduia să ghicească traseul spre cimitir, fără să agaţe vreun biciclist sau să plonjăm printr-un arţar din cauza vreunei dale de beton. Prin ochiul acela de sticlă, m-am rugat să ajungem cu bine la destinaţie şi să pot să vă relatez acestea. Toate în legătură cu Duminica de faţă, a 21-a după Rusalii, în care îi cinstim şi pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787. Citește în continuare „Ferestre spre Dumnezeu” →