Europa freamătă neliniştită. Zeci de mii de refugiaţi din Siria, Afghanistan, Eritreea, Pakistan şi Kosovo, traversează mări şi ţări în căutare de orizonturi mai optimiste. Cel puţin aşa par să stea lucrurile. Dezbaterile pe tema veridicităţii acestui scenariu sunt aprinse, dar ele nu îşi găsesc locul în paginile revistei noastre. Şi-a făcut loc povestea unui tânăr nevoit să plece din ţara natală, însă.

Andrei s-a născut într-un obscur sat caucazian, într-o familie apreciată şi evlavioasă. Condiţiile istorice l-au obligat pe Andrei să plece în Turcia, muncind din greu sub haina împovărătoare a sclaviei. Este răscumpărat de preoţii ortodocşi din Istanbul şi i se oferă o educaţie amplă, fundamentată pe extraordinarele abilităţi artistice şi de învăţare a limbilor străine. A ajuns în ţara noastră pe la vârsta de 40 de ani, chemat să îşi folosească harul polivalent în folosul românilor. Ceea ce a şi făcut. În scurt timp, a devenit unul din cei mai importanţi expaţi din nordul Dunării. Nu degeaba a fost promovat, ajungând în cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericeşti de la noi: Mitropolitul Antim, Ivireanul, după locul său de origine (Georgia).

Antim a impresionat de când a ajuns în Ţara Românească. În tratatul de Istoria literaturii române (Bucureşti, 1962), redactat de o Comisie a Academiei Române, se arată că „niciodată până atunci nu le-a fost dat celor de faţă, domn, boieri, episcopi şi preoţi, să asculte un cuvânt mai cald, mai înălţător, mai poetic, mai elocvent, ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunţat în româneşte. Procedeele sale stilistice, comparaţiile şi metaforele, imaginile plastice şi epitetele îl aşază printre marii scriitori ai literaturii noastre medievale“. Mihail Sadoveanu consideră limba vorbită de Antim „poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii“. Vă rog să citiţi Didahiile, sunt impresionante. Antim a curăţat limba română de zgura slavonismelor şi a grecismelor, şi poate servi ca model şi azi, pentru o limbă îmbâcsită de englezisme, americănisme, barbarisme şi alte -isme inutile.

Nu şi-a uitat locul de origine, aşa cum nu ar putea şi nici nu ar trebui să o facă cineva. A oferit un real exemplu pentru toţi emigranţii, respectând regulile casei care l-a primit, dar ajutând şi pe cei lângă care s-a născut. A trimis în Iviria pe unul din ucenicii lui în ale tipografiei, Mihail Iştvanovici, ca să tipărească mai multe cărţi în georgiană. Niciodată nu se ferea să-şi sublinieze apartenenţa georgiană.

Mitropolitul Antim şi-a sfârşit viaţa în împrejurări tragice, în toamna anului 1716, după ce a ajuns în scaunul domnesc primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat. Acuzat că ar fi intrat în legătură cu austriecii şi că ar fi uneltit împotriva turcilor, a fost închis în temniţa palatului. A fost condamnat la exil în Muntele Sinai. Spre a preîntâmpina vreo răzvrătire a credincioşilor, Antim a fost ridicat şi pornit în miez de noapte „cu carul“ sub paza unor turci. N-a ajuns să-şi ispăşească pedeapsa, pentru că ostaşii turci care-l duceau spre locul exilului l-au ucis, aruncându-i trupul într-un râu în apropierea Adrianopolului (Edirne, azi). Pe 20 iunie 1992, Antim Ivireanul a fost trecut în rândul sfinţilor de Biserica Ortodoxă Română, cu dată de prăznuire 27 septembrie.

Am fost fericit să fiu, în urmă cu exact un an, chiar de ziua sfântului Antim, în satul său natal, Ude. Am înţeles mai bine şi mai de aproape firea georgianului, oameni apropiaţi de noi în privinţa credinţei (ortodoxă), ocupaţiilor de bază din vechime (viticultură şi păstorit) şi de care ne desparte doar Marea Neagră. Sau prin care suntem uniţi. Poate şi de aceea am un respect deosebit pentru lucrarea Sfântului Antim printre români.

„Nu este sărac cel care nu are tată, ci cel care n-are învăţătură” (Sf. Antim Ivireanul).