Exigența, chipul iubirii- Sfântul Ilie

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 20 iulie, în fiecare an, pe Sfântul Slăvit Prooroc Ilie Tesviteanul. Ce știm despre Sf. Ilie?

sf. Ilie_1În credința populară, Sfântul Ilie este sărbătorit ca patron al verii caniculare și al frământărilor meteorologice, stăpânul tunetelor și fulgerelor. Superstițiile abundă. Femeile nu aprind focul în vatră și nici nu lucrează de teamă că Sfântul le va pedepsi cu trăznet și grindină. Diavolii dispar unul după altul la fiecare fulger și tunet, efecte ale trecerii carului de foc prin cer. Zgomotele celeste trebuie obligatoriu însoțite de semnul sfintei cruci, singurul gest care te scapă de urgia Sf. Ilie. Ei, și dacă plouă torențial pe 20 iulie, alunele și merele vor fi viermănoase. Oricum, călătoriile și toate activitățile sunt interzise în această zi. Nerespectarea acestei zile se pedepsește cu grindină și compromiterea recoltelor.

Nu este tocmai imaginea unui sfânt prea…afectuos. Nici iconografia pare să nu schimbe această percepție. Chipul sobru și hainele aspre induc ideea unui om dur. Parcurgerea paginilor din Cărțile III și IV ale Regilor, unde se relatează viața lui Ilie, confirmă această supoziție. Tesviteanul nu era omul „negocierilor” cu regii Ahab și Izabela și nici al tolerării idolatriei (a se vedea episodul uciderii celor 850 de preoți ai lui Baal și ai Așerei). Exigența pare să fie cuvântul definitoriu pentru acest Om al lui Dumnezeu. Atât de mult atașat de Legile divine, încât nu poate să-și suporte și să suporte altora nici o urmă de nevrednicie, nici o scăpare în relația cu Dumnezeu. Răutate? Lipsă de empatie? Absența sensibilității? Nu vă grăbiți cu verdictul! Vreau să vă mai ofer un tablou, din cap. XIX al Cărții a III-a a Regilor.

Amenințat de Ahab, Ilie se ascunde într-o peșteră și îi spune lui Dumnezeu: “Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale și pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută și ia și sufletul meu!” Dumnezeu nu are de gând să-l ucidă pe Ilie, ci, dimpotrivă, să-l întâlnească. Urmăriți alegerea divină: “Ieși și stai pe munte înaintea feței Domnului! Că iată Domnul va trece; și înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul” (III Regi XIX, 11-12).  

sf. IlieNu vijelie groaznică, nu cutremur, nu foc, ci adiere de vânt lin. Ce sunt ceilalți pentru noi? Cum ni se descoperă semenii? Cum îi vedem? Tot ce ne înconjoară trebuie să-și găsească o oglindire în noi. Deci, dacă eu îi văd pe colegi invidioși, pe vecini necivilizați și pe comeseni lacomi, pesemne că asta este tot ce pot desluși în ei și de aceea grindina, canicula sufocantă sau frigul îngrozitor sunt stările asociate prezenței lor. Inversul este valabil: dezvăluindu-le frumusețea, nevoia de afecțiune, frustrarea, sărăcia, de multe ori bine-ascunse, ne arătăm cunoscători profunzi ai sufletului omenesc, aducând lângă noi parfumul unei dimineți de mai, un soare binefăcător sau o lină ploaie de vară. Dumnezeu se arată lui Ilie în chipul răcoros al unei adieri dintr-un motiv simplu: inima lui Ilie era pregătită și dornică de această iubire tihnită și tăcută. Un om aspru și dur nu ar fi putut și nu poate percepe rafinamentul și delicatețea dumnezeirii. Exigența este de multe ori fața puțin-dorită a iubirii celuilalt și spre celălalt. Dar aspectul acesta îmbracă haina necesității în toate momentele vieții noastre.

„Nu-mi mai spune asta”, “Ok, am înțeles!”, „Știu și eu foarte bine asta!” sunt doar câteva din variantele de apărare ale unor cuvinte mustrătoare izvorâte din iubire. Nu mai vrem să ni se ceară un standard de calitate și nici nu ne mai interesează altitudinea la care poate ajunge aproapele nostru în saltul spre desăvârșire. Ne sunt suficiente relațiile bazate pe „roluri sociale”. Poate că netâlcuirea iubirii scripturistice a condus la opinii cum că Biblia ar fi o carte grea, că Vechiul Testament e plin de violență și dileme legate de bunătatea lui Dumnezeu. Fără să pătrundem în apele adânci ale Cuvântului lui Dumnezeu, fără să fim exigenți cu noi înșine, vehiculăm idei și locuri comune. Astfel, am putea să pricepem de ce Ilie L-a întâlnit pe Dumnezeu în acea (atât de dorită în perioada aceasta a anului) adiere de vânt. Exigența nu exclude, ci presupune iubirea.

Dar iubirea de care e vorba în Scriptură – fără să excludă vreuna din versiunile ei cotidiene – e altceva, e o altă iubire, mai complicată şi mai rară. Ea nu e atât de „democratic” răspândită, nu are întotdeauna „spontaneitatea” iubirii obişnuite (căci nu e „naturală”, ci supra-firească), şi se distinge mai curând printr-o formidabilă exigenţă, se construieşte (da, se construieşte, oricât s-ar simţi de jigniţi apologeţii „firescului”, ai „simplităţii”, ai inflamaţiei iraţionale), se construieşte trudnic, la limita imposibilului. (Andrei Pleșu, Despre îngeri)

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru numărul 79 al Revistei Dimitrios

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s