DUMINICĂ… DE ISTORIE

IMG_2506„Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”. Nu Nicolae Iorga ne-a îndemnat să facem o vizită la Muzeul Național de Istorie a României, dar nu putem ocoli adevărul acestei afirmații și nici clădirea instituției culturale, aflată la câțiva pași de Biserica „Sfântul Dumitru” Poștă.

Din dorința de a ști mai mult și de a învăța mai mult, cu sprijinul doamnei Valerica Pașita, (căreia îi mulțumim și pe această cale), duminică 19 iulie, imediat după Sfânta Liturghie, un grup de tineri de toate vârstele, însoțiți de Părintele Mihai Gojgar, am plecat în (re)cunoaștere. Vizita noastră a început în holul central al muzeului, acolo unde am călătorit în timp vreo 6000 de ani. Departe, și totuși aproape, undeva prin județul Călărași. Mai exact, așezarea preistorică de la Sultana-Malu Roșu, unul dintre cele mai cunoscute situri din România. Am aflat, așadar, cum era organizată atunci o comunitate  și care era modul de viață al oamenilor. Pentru cei care nu au reușit să ajungă, mai aveți timp să vizitați expoziția „Radiografia unei lumi dispărute” până la sfârșitul anului.

Nu am ratat ocazia de a vizita și Sala Tezaurului. Ghidul nostru ne-a prezentat aici peste 3000 de piese deosebite, unele unicat, realizate din metale şi pietre preţioase aparţinând unor civilizaţii care au existat, de-a lungul timpului, pe teritoriul actual al ţării noastre sau ilustrând evenimente şi activitatea unor personalităţi istorice din vremurile trecute. Ultimul obiectiv a fost Columna lui Traian, din lapidarium. De fapt, o copie la scară naturală a bazei celebrului monument antic din Roma, construit din ordinul împăratului Traian în urmă cu mai bine de 1900 de ani.

Cu siguranță, cu toții ne-am reamintit de orele de istorie din școală și de informațiile dobândite atunci. Și, de ce nu, ne-am imaginat purtând podoabele, armurile si coifurile văzute sau folosind obiecte care astăzi ar părea cel puțin ciudate pentru omul modern.

Frumusețea și intimitatea slujbei, o predică bogată la Duminica a VII-a după Rusalii, vizita la Muzeul Național de Istorie a României și timp petrecut alături de oameni calzi. Rămâne ca fiecare să decidă cu ce a plecat mai câștigat. Sperăm să repetăm curând acțiunea!

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Anunțuri

Exigența, chipul iubirii- Sfântul Ilie

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 20 iulie, în fiecare an, pe Sfântul Slăvit Prooroc Ilie Tesviteanul. Ce știm despre Sf. Ilie?

sf. Ilie_1În credința populară, Sfântul Ilie este sărbătorit ca patron al verii caniculare și al frământărilor meteorologice, stăpânul tunetelor și fulgerelor. Superstițiile abundă. Femeile nu aprind focul în vatră și nici nu lucrează de teamă că Sfântul le va pedepsi cu trăznet și grindină. Diavolii dispar unul după altul la fiecare fulger și tunet, efecte ale trecerii carului de foc prin cer. Zgomotele celeste trebuie obligatoriu însoțite de semnul sfintei cruci, singurul gest care te scapă de urgia Sf. Ilie. Ei, și dacă plouă torențial pe 20 iulie, alunele și merele vor fi viermănoase. Oricum, călătoriile și toate activitățile sunt interzise în această zi. Nerespectarea acestei zile se pedepsește cu grindină și compromiterea recoltelor.

Nu este tocmai imaginea unui sfânt prea…afectuos. Nici iconografia pare să nu schimbe această percepție. Chipul sobru și hainele aspre induc ideea unui om dur. Parcurgerea paginilor din Cărțile III și IV ale Regilor, unde se relatează viața lui Ilie, confirmă această supoziție. Tesviteanul nu era omul „negocierilor” cu regii Ahab și Izabela și nici al tolerării idolatriei (a se vedea episodul uciderii celor 850 de preoți ai lui Baal și ai Așerei). Exigența pare să fie cuvântul definitoriu pentru acest Om al lui Dumnezeu. Atât de mult atașat de Legile divine, încât nu poate să-și suporte și să suporte altora nici o urmă de nevrednicie, nici o scăpare în relația cu Dumnezeu. Răutate? Lipsă de empatie? Absența sensibilității? Nu vă grăbiți cu verdictul! Vreau să vă mai ofer un tablou, din cap. XIX al Cărții a III-a a Regilor.

Amenințat de Ahab, Ilie se ascunde într-o peșteră și îi spune lui Dumnezeu: “Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale și pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută și ia și sufletul meu!” Dumnezeu nu are de gând să-l ucidă pe Ilie, ci, dimpotrivă, să-l întâlnească. Urmăriți alegerea divină: “Ieși și stai pe munte înaintea feței Domnului! Că iată Domnul va trece; și înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul” (III Regi XIX, 11-12).  

sf. IlieNu vijelie groaznică, nu cutremur, nu foc, ci adiere de vânt lin. Ce sunt ceilalți pentru noi? Cum ni se descoperă semenii? Cum îi vedem? Tot ce ne înconjoară trebuie să-și găsească o oglindire în noi. Deci, dacă eu îi văd pe colegi invidioși, pe vecini necivilizați și pe comeseni lacomi, pesemne că asta este tot ce pot desluși în ei și de aceea grindina, canicula sufocantă sau frigul îngrozitor sunt stările asociate prezenței lor. Inversul este valabil: dezvăluindu-le frumusețea, nevoia de afecțiune, frustrarea, sărăcia, de multe ori bine-ascunse, ne arătăm cunoscători profunzi ai sufletului omenesc, aducând lângă noi parfumul unei dimineți de mai, un soare binefăcător sau o lină ploaie de vară. Dumnezeu se arată lui Ilie în chipul răcoros al unei adieri dintr-un motiv simplu: inima lui Ilie era pregătită și dornică de această iubire tihnită și tăcută. Un om aspru și dur nu ar fi putut și nu poate percepe rafinamentul și delicatețea dumnezeirii. Exigența este de multe ori fața puțin-dorită a iubirii celuilalt și spre celălalt. Dar aspectul acesta îmbracă haina necesității în toate momentele vieții noastre.

„Nu-mi mai spune asta”, “Ok, am înțeles!”, „Știu și eu foarte bine asta!” sunt doar câteva din variantele de apărare ale unor cuvinte mustrătoare izvorâte din iubire. Nu mai vrem să ni se ceară un standard de calitate și nici nu ne mai interesează altitudinea la care poate ajunge aproapele nostru în saltul spre desăvârșire. Ne sunt suficiente relațiile bazate pe „roluri sociale”. Poate că netâlcuirea iubirii scripturistice a condus la opinii cum că Biblia ar fi o carte grea, că Vechiul Testament e plin de violență și dileme legate de bunătatea lui Dumnezeu. Fără să pătrundem în apele adânci ale Cuvântului lui Dumnezeu, fără să fim exigenți cu noi înșine, vehiculăm idei și locuri comune. Astfel, am putea să pricepem de ce Ilie L-a întâlnit pe Dumnezeu în acea (atât de dorită în perioada aceasta a anului) adiere de vânt. Exigența nu exclude, ci presupune iubirea.

Dar iubirea de care e vorba în Scriptură – fără să excludă vreuna din versiunile ei cotidiene – e altceva, e o altă iubire, mai complicată şi mai rară. Ea nu e atât de „democratic” răspândită, nu are întotdeauna „spontaneitatea” iubirii obişnuite (căci nu e „naturală”, ci supra-firească), şi se distinge mai curând printr-o formidabilă exigenţă, se construieşte (da, se construieşte, oricât s-ar simţi de jigniţi apologeţii „firescului”, ai „simplităţii”, ai inflamaţiei iraţionale), se construieşte trudnic, la limita imposibilului. (Andrei Pleșu, Despre îngeri)

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru numărul 79 al Revistei Dimitrios

Gadara noastră

vindecarea-indracitilorSoare blând, muzică liniștită pe fundal, oameni circulând încolo și încoace. Ies de pe Strada Franceză, fac dreapta și ajung în Splai. E o zi frumoasă, în care te poți bucura de ce e în jur. „Popo! Îmi bag….în tine și familia ta!” M-am întors, nu știu de ce am simțit că sunt singurul preot din arealul acela. A diversificat în următoarele clipe formulele de adresare, păstrând o cromatică spectaculoasă, specifică bădărăniei îmbinată cu dezgust. Am simțit nevoia să-l privesc pe cel care mi se adresa așa. Să văd ochii lui, să văd modul în care își mestecă înjurăturile, felul în care se întrupează ura. Chiar și pentru două secunde. Un tânăr la vreo 30 de ani, cu barbă, poate un pic de alcool, alături de vreo doi parteneri, amuzați teribil de spectacolul sudalmelor. Nu s-au uitat la mine, poate că mai era ceva în adâncul lor care le spunea că e rușinos să faci asta; sau poate doar voiam eu să cred asta. O confruntare fizică era exclusă, din nenumărate motive, în special pentru că nu țin să ajung subiect de cancan. Am zăbovit, tot vreo două secunde, și asupra polițistului aflat la câțiva metri și care urmărea scena. Nu știu dacă a fost de acord cu invectivele tânărului care îmi vorbea, poate nu; părea însă deranjat că se întâmplă asta în zona lui de lucru.

Mi-am adus aminte de acest episod în contextul în care în Duminica a 5-a după Rusalii, pe care o întâmpinăm astăzi, se relatează Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei de către Mântuitorul Iisus Hristos (Matei VIII, 28-34, IX, 1).

Domnul Hristos traversează ținutul Gadarenilor, pe o cale pe unde nu trecea nimeni, de frica a doi demonizați, „care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi” (v. 28). Cei doi îndrăciți Îl abordează, afectați de venirea neașteptată a Fiului lui Dumnezeu: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (v. 29). Surprinzător, în urma solicitării celor înrobiți de duhuri demonice („Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci” – v. 31), Iisus acceptă . Tabloul următor este înfricoșător, tulburător. „Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă” (v. 32). Nu cred că am fi avut reacții diferite de ale păzitorilor turmei de porci: „Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii” (v. 33). Dacă am fi la o primă lectură a textului, m-aș aștepta să urmeze felicitări, bucurie, ospăț. Și…într-adevăr, „toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus”. Surpriza e lăsată pentru final: “ văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (v. 34). Cum?? Nu au fost impresionați? Nu au dorit alte binefaceri? Nu au vrut un cuvânt de învățătură? Nu au tânjit să fie în proximitatea Mântuitorului?

Oamenii nu reacționează după firescul lor în multe rânduri. Și mă refer la firescul chemării noastre inițiale, frumusețea făpturii. Astăzi, normalitatea apare ca plictisitoare, demodată, degradată. Izbucnirea instinctelor nou-formate și manipulate, reacțiile sincronizate cu dorințele grupului din care facem parte, intervențiile sugerate de factori externi ne fac să uităm ce vrem noi, cine suntem noi, ce căutăm. Ar fi o greșeală să spunem ceva despre ceilalți doar privind la câte un gest. Nu, avem nevoie de un confort îndelungat pentru a ajunge să fim naturali. Nu ați auzit niciodată expresia „trebuie să mă obișnuiesc cu tine”? Adică, am nevoie să te știu aproape mult timp, să te văd, să mâncăm din sacul de sare despre care zice poporul român că ar fi suficient pentru o bună cunoaștere a celuilalt.

Sunt convins că dacă m-aș fi apropiat de tânărul acela care mă „gratula” de zor, dacă am fi stat de vorbă, dacă ar fi văzut că nu sunt chiar atât de demn de dispreț, am fi putut să ne strângem amical mâinile și, cine știe?, poate l-aș fi așteptat și pe la biserică. Nu sunt absurd, lucrurile acestea sunt posibile. Hristos Domnul ne încurajează să mergem spre toți. Presimțirea alcoolului și a unei altercații m-a făcut să merg mai departe, atunci. Nu am simțit nici o clipă că sunt vreun oropsit, care își primește nedreptăți și i se face cunună în cer pentru credința lui. În acele clipe, mă gândeam la tristețea acelui bărbat, la goliciunea lui sufletului său, la greutatea pe care o va fi având în inimă, la prejudecățile cu care s-a îndopat sau a fost îndopat, cu sau fără voie.  Mi-ar plăcea să citească acest text. Trebuie să știe, ca oricare dintre noi, că orice gadarean are șansa de a-L întâlni pe Domnul. Ne-am înstrăinat și am plecat din Casa iubirii Lui, dar suntem mereu așteptați, iar El e mereu plecat să ne caute. Avem și noi Gadara noastră, drumuri pe care le ocolim, nedreptăți suportate, porci care dispar în mare. Înțelegeți în loc de ele gri-ul cotidian, fricile ascunse în suflet, greutățile de zi cu zi, comportamente de igienizat.

Și ce soare blând era în ziua aceea în Gadara!…

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru numărul 78 al Revistei Dimitrios

Sfântul Atanasie Athonitul- ctitorul bibliotecilor din Sfântul Munte Athos

Mănăstirile din Sfântul Muntele Athos aflat în Grecia, douăzeci la număr, îl au ca întemeietor pe Sfântul Atanasie Athonitul (930-1000). Acesta a ctitorit mănăstirea Marea Lavră în anul 963 cu sprijinul material al prietenului său, generalul Nichifor Focas (CAVARNOS, Constantinos. Sfântul Munte Athos. Traducere din limba engleză de prof. Paul Bălan, Bucureşti: Editura Agapis, 2005, p. 78), care a ajuns ulterior împărat al Bizanţului între anii 963-969. Sfântul Atanasie Athonitul a organizat obştea monahală după un anumit tipic. Marea Lavră avea o bogată bibliotecă în care se aflau aproximativ 960 de manuscrise (KAHZDAN, Alexander; BROWING, Robert. Library (βίβλιοθήκη). În: KAHZDAN, Alexander (ed.). The Oxford Dictionary of Byzantium. Vol. II. New York: Oxford University Press, 1991, p. 1224).

Celelalte 19 mănăstiri din Sfântului Munte Athos, au fost fondate ulterior anului 963 având ca model Marea Lavră. Toate mănăstirile athonite atunci când au fost înfiinţate au fost dotate cu biblioteci care conţineau atât operele Sfinţilor Părinţi, cât şi alte lucrări ale literaturii greceşti ori romane.

Împăratul Ioan al III-lea Dukas-Vatatzes (1222-1254) al Imperiului Bizantin din Exil aflat la Niceea, l-a trimis pe Nichifor Blemmydes în unele oraşe ale imperiului şi chiar la Muntele Athos „pentru a cumpăra, sau, la nevoie, pentru a copia sau rezuma manuscrise preţioase” (TATAKIS, Basile. Filosofia bizantină. Traducere din limba franceză de Eduard Florin Tudor, studiu introductiv şi postfaţă de Vasile Adrian Carabă, prefaţă de Émile Bréhier. Bucureşti: Editura Nemira: 2010, p. 286).

Faima bibliotecilor athonite l-a determinat pe istoricul David Brewster să afirme că „nu există niciun dubiu că Constantinopolul sau Athosul au contribuit cu un număr mare de manuscrise, ce se găsesc în diferite părţi ale Europei (în diferite biblioteci sau muzee, n. n.)” (BREWSTER, David. The Edinburgh Encyclopaedia. Vol. XII. Philadelphia: Published by Joseph and Edward Parker, 1832. Disponibil online la adresahttp://bit.ly/1LU1llv

Articol scris de Silviu – Constantin Nedelcu pentru numărul 78 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://www.doxologia.ro/

2 iulie- Sfântul Ștefan cel Mare

Binecredinciosul Ștefan a dat dovadă, de-a lungul întregii sale domnii, de o profundă credință în Dumnezeu, de smerenie și evlavie, având o deosebită evlavie față de Maica Domnului și față de sfinții mucenici militari: Sf. Gheoghe, Sf. Dimitrie și Sf. Procopie.

Preocupat din ce în ce mai mult, mai ales în a doua parte a vieții, de viața veșnică și de mântuirea sufletului său, Ștefan cel Mare își dăruiește mare parte a averilor înzestrării de biserici și mănăstiri și cere mereu rugăciunile Bisericii pentru sufletul său, familia sa, dar și pentru oștenii săi căzuți în luptă și pentru întreaga țară.

Potrivit tradiției, Ștefan ar fi ridicat câte o biserică sau mânăstire după sau în amintirea fiecărei bătălii, și într-adevăr, acesta a ridicat multe biserici pe locurile unor bătălii purtate cu ceva vreme în urmă. Mulțumind atât pentru victorii cât și pentru înfrângeri, a înzestrat cu multe daruri și beneficii o mulțime de biserici și mănăstiri din cele care existau deja în Moldova sau la Sfântul Munte, pentru care este pomenit până în ziua de astăzi, ca unul dintre marii binefăcători.Mănăstirea care s-a bucurat de cele mai mari danii din partea domnitorului, pe care o numea „mănăstirea noastră”, a fost Mănastirea Zografu, astăzi mănăstire bulgărească, care fusese mai înainte înzestrată și de Alexandru cel Bun, dar intrase în declin odată cu scăderea sprijinului moldovenesc în perioada de instabilitate politică din Moldova de după moartea lui Alexandru cel Bun.

În jurul personalității lui Ștefan cel Mare s-a construit, încă de când acesta era în viață, dar mai ales după moartea sa, aura unui personaj de legendă – de erou și sfânt în același timp, făcând obiectul venerației atât pentru calitățile sale militare și justițiare, cât și ca un personaj miraculos. I se atribuie, direct sau indirect, o serie de minuni, unele cu semnificație militară, altele nu.

Biserica Ortodoxă Română a hotărât  canonizarea sa ca Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, punând în prim plan calitățile sale de apărător al creștinătății, ctitor de sfinte lăcașuri și binefăcător al Bisericii. Hotărârea a fost adoptată în iunie 1992, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a stabilit ca dată de prăznuire ziua de 2 iulie.

Articol scris de Teodora Poptean publicat în numărul 77 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://www.crestinortodox.ro/