Cât face un pahar cu apă?

glass of waterAu intrat de curând în curtea bisericii doi oameni între două vârste. Doamna a intrat pentru câteva clipe, să cumpere câteva lumânări, din câte mi-am dat seama în următorul minut. L-am privit pe domn, cercetând harta Bucureștilor de la mijlocul sec. XIX, agățată de schele. Duminica însorită și căutarea trăirii ospitalității avraamice m-a făcut să îi ofer un pahar cu apă rece. Erau constănțeni și ajunseseră pentru prima oară în lăcașul Sf. Dumitru aici, în Centrul Vechi. Am aflat asta după un scurt dialog în care am observat și ochii înlăcrimați ai doamnei. „E așa frumoasă, părinte…Să vă ajute Dumnezeu să o restaurați cât mai repede!” I-am mulțumit și am adăugat și câteva cuvinte despre istoricul bisericii, despre sfintele moaște, despre specificitatea locului. „Da, dar noi stăm departe…ajungem foarte rar în Capitală”. Nici asta nu este un impediment, i-am explicat; se poate ruga de la malul mării pentru noi, așa cum vom face și noi pentru dânșii. Întâlnirea noastră nu este condiționată de vederea față către față. Desigur, atunci când apare posibilitatea, ochii trebuie să se oglindească. Am început să vorbim și despre trăirea credinței, despre milostenie și câteva aspecte concrete ale vieții. La final, cu pliantul bisericii în mână, cu două căndeluțe aprinse la lumânărar și în suflet, domnul elegant și preocupat de spiritualitatea locului și-a promis să spună despre Biserica Sf. Dumitru și verișoarei lui rezidente în

Nu imediat, ci la câteva zile, mi-am adus aminte de acest episod și l-am pus în legătură cu Duminica a V-a după Pași, Duminica Samarinencei. Am realizat că acel tablou de duminică, însorită, tihnită și, parcă, nemișcată, se aseamănă cu întâlnirea în miez de zi dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samarineancă. Episodul, relatat în Sfânta Evanghelie după Ioan (IV, 5 – 42), propune dialogul, remarca inteligentă, mintea ascuțită, smerenia și entuziasmul descoperirii adevărului ca valori fundamentale în creștinism.

Hristos Domnul, ignorând prejudecățile care cereau ca un iudeu să nu stea de vorbă cu „samarinenii cei spurcați”, mai ales dacă era vorba de o persoană de gen feminin, îi cere apă unei femei pe nume Fotinia, așa cum a păstrat-o Biserica în memoria ei sfântă. De aici, începe o conversație între doi sabreri pregătiți pentru această întâlnire. Viața spirituală, statutul ei matrimonial, dilemele personale sunt vehiculate, lămurite și punctate de Marele Dascăl- Iisus Hristos.

Nu putea fi alt rezultat decât victoria Mântuitorului, asta nu e o surpriză. Dar sunt și eșecuri folositoare. Cum spune Nicolae Iorga: „O înfrângere e numai mijlocul pe care ni-l dă soarta ca să vedem ce ne lipseşte pentru a învinge”. Samarineanca recunoaște superioritatea Celui din fața sa. Răspunsurile Lui sunt, evident, din altă lume; comportamentul Lui este…altfel. Fericită că a desoperit o fântână a liniștii și a credinței, fuge în cetate și îi anunță pe toți că a găsit un om Care i-a spus toate câte a făcut. „Nu cumva aceasta este Hristosul?” (v. 29). Locuitorii Sihar- ului, venind degrabă la fântâna lui Iacov- strămoșul lor, au sorbit nu apă pentru trup, ci pentru suflet. „Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii i-au zis: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (v. 40 – 42).

Cele două relatări au multe conexiuni. În mijloc stă Hristos, Cel ce ne cheamă pe toți în unitatea plină de iubire a Sfintei Treimi. O pereche de constănțeni și o femeie samarineancă. Amiază moleșitoare în Centrul Istoric și arșiță la poarta Siharului. Dorința de a afla de ambele părți. Două candele în lumânărar și sute de lumini aprinse în sufletele samarinenilor. Plecarea din orașul de rezidență și ieșirea din case a celor din urmă. Promisiunea că și verișoara va afla de Biserica Sf. Dumitru, pe de o parte, și necesitatea împărtășirii bucuriei cu ceilalți, cazul Fotiniei, pe de altă parte. Sete în ambele locuri. Și setea rămâne: sete de Dumnezeu, de pace, de oameni.

Și când te gândești că totul a început cu un pahar cu apă.

Articol scris de Pr. Mihai Gojgar pentru numărul 74 al Revistei Dimitrios

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s