Începand cu 5 mai, sărbătoarea Sf. Irina (Irina înseamnă „pace” în limba greacă), în Biserica Sf. Dumitru se va oficia Sfânta Liturghie în fiecare zi de marți. Slujba va începe la ora 6 dimineața și a fost rânduită în această zi din două motive. Primul este acela că luni seară este momentul îndătinat în care se spovedesc cei mai mulți credincioși ai bisericii noastre; pentru ca timpul dintre spovedanie și împărtășire să fie cât mai scurt, am făcut această organizare. Al doilea motiv este acela că ziua de marți nu presupunea nici un serviciu liturgic constant în lăcașul nostru și ne-am gândit să îmbogățim și înfrumusețăm slujirea liturgică în minunatul monument istoric din Str. Franceză.

Propunerea acestei slujbe a venit din partea mai multor credincioși, cărora le sunt recunoscător pentru inițiativă și dragoste. Ei, precum mulți alții, au dorit să participe la o Sfântă Liturghie în cursul săptămânii, înainte de a ajunge la serviciu. Acesta este motivul pentru care se săvârșește foarte devreme.

Slujba se va desfășura între 6 și 7.30, astfel încât să nu incomodeze programul de serviciu al celor mai mulți. Vă așteptăm cu bucurie, în lumina Sfintei Treimi și a candelelor din Biserica Sf. Dumitru.

Duminica a III-a după Sfintele Paşti, a Mironosiţelor, este unul din momentele din cursul anului bisericesc când femeia creştină este revelată ca fiinţă puternică, demnă de o cinstire deosebită din partea bărbatului. Mai mult decât 1 martie şi 8 martie, convenţii internaţionale mai mult sau mai puţin fericite, Duminica de faţă, praznicul Bunei-Vestiri sau Duminica samarinencei sunt zile ce pictează în culorile vii şi pururea-expresive ale Sfintei Evanghelii chipuri de femei-model. Un model care nu se destramă odată cu trecerea timpului, care nu devine perimat, ci îşi dovedeşte valoarea tocmai prin faptul că anii care se interpun între noi şi aceste icoane ale sfinţeniei luminează din ce în ce mai mult minunatele lor caractere.

Duminica Mironosiţelor este şi o lecţie de terminologie biblică, pentru că ne face să ne aplecăm cu mai multă responsabilitate asupra cuvântului „mironosiţă”. Obişnuiţi să persiflăm frecvent persoane feminine de lângă noi, nu ne dăm seama că termenul nu suportă spiritul nostru de glumă sau de batjocură. Blasfemia este la fel de mare ca atunci când spui de cineva că este „vreun sfânt” sau „vreo uşă de biserică”, desigur, cu ironie amară, asta ca să nu mai continuăm cu alte exemple oferite cu generozitate de imaginaţia românilor.

Evenimentele descrise în pericopa evanghelică a acestei duminici (Marcu XV, 43-47 şi XVI, 1-8), citite cu atenţie, ne creează senzaţia de veridicitate. Sfântul Evanghelist Marcu, deşi scrie la mult timp după petrecerea acestor fapte, este lapidar şi, cu toate acestea, elementele inserate în cele treisprezece versete sunt suficiente pentru a ne imagina atmosfera de atunci. Dacă analizăm începutul capitolului XVI, acolo unde se relatează venirea femeilor mironosiţe la mormântul Domnului Hristos, desluşim starea de nerăbdare, teamă profundă, freamăt ce le stăpânea pe cele ce aveau în gând împlinirea unor datorii rituale.

În primul verset (XVI, 1) se spune că ele şi-au pregătit aromatele, nerăbdătoare să ajungă la mormânt. Iar apoi, „dis-de-dimineaţă” (v. 2), s-au grăbit să ajungă în grădina unde, credeau ele, se odihneşte trupul Învăţătorului lor. Şi îşi puneau tot felul de întrebări, căutând soluţii la problema intrării în mormânt: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (v. 3). Dar, „ridicându-şi ochii” (v. 4) – ceea ce înseamnă că se concentrau să găsească răspunsuri la această chestiune -, „au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat” (v. 5). Nu la asta se aşteptau, nu asta erau pregătite să vadă în mormânt, ci trupul bătut, lovit, răstignit al Mântuitorului Hristos. Îngerul le încurajează, însă, încearcă să le elimine sentimentul de spaimă. „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (v. 6). Dar ele ştiau locul, căci priviseră cum Iosif cel cu bun chip a aşezat pe Domnul în mormântul săpat în stâncă. Cum este posibil aşa ceva? „Dar mergeţi”!, adică nu mai staţi încremenite de groază, mergeţi şi mărturisiţi vestea cea bună a Învierii! (v. 7). „Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (v. 8).

E limpede că era o stare de nelinişte, de tulburare. Iată că aceste femei au dovedit curaj, pentru că deşi ştiau că membrii Sinedriului erau preocupaţi nu doar de pierderea lui Iisus, ci şi a ucenicilor Săi, au trecut peste bariera laşităţii şi au fost prezente acolo, în momentele ultime ale vieţii Dascălului lor. Lucru pe care ucenicii, bărbaţii, nu l-au făcut.

În final, le vom enumera pe aceste curajoase femei: Maria Magdalena (păcătoasa ce îşi schimbase complet viaţa), Maria lui Cleopa (verişoară cu Maica Domnului, mama „fraţilor Domnului” – Iacov, Iuda, Iosi, Simon), Ioana lui Huza (soţia unui funcţionar de-ai lui Irod), Salomeea (soţia lui Zevedeu şi mama apostolilor Iacov şi Ioan), Suzana (una dintre cele ce sprijineau material misiunea Mântuitorului în lume), Marta şi Maria (surorile lui Lazăr, prietenul la a cărei moarte Iisus a lăcrimat). Rezumând, aceste femei mironosiţe proveneau din medii diferite, aveau stări morale distincte. Ceea ce înseamnă că, actualizînd mesajul acestei pericope, fiecare femeie este chemată să se apropie de Dumnezeu, fiecare femeie are puterea să îşi învingă temerile şi statutul nedrept de „gen slab” şi să primească vestea bună a Învierii. O înviere care poate însemna, distinct, ca pentru fiecare, mesajul unei schimbări spre fericire. O fericire pe care o dorim tuturor femeilor. Vă mulţumim!

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar publicat în nr. 73 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://www.cuvantul-ortodox.ro/

În lăcașul nostru de închinare, Biserica Sf. Dumitru- Poștă, se află icoana sfântului Iuda Tadeul, ruda Domnului. Tradiția Bisericii cunoaște alți doi sfinți cu aceeași titulatură, de rude ale Domnului Hristos: preasfântul Iacov, primul episcop al Ierusalimului și sfântul mucenic Simeon, de asemenea episcop al Ierusalimului.

 Dar ce înseamnă că erau rude ale Domnului? Rude sau frați mai erau considerați în acea vreme în tradiția iudaică și verișorii de grad primar, secundar sau de gradul al 3 lea. Iuda Tadeul era fiul lui Iosif Teslarul, logodnicul Fecioarei Maria. Simeon era fiul lui Cleopa, fratele lui Iosif, ca și Iacov. Astfel înțelegem că rudele Domnului nu trebuie să ne ducă cu gândul la vreo legătură trupească a Maicii Domnului cu Iosif, așa cum propovăduiesc unele denominațiuni religioase. Rudenia Domnului desemnează relația de rudenie trupească cu Dreptul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria. Iuda, Iacov și Simeon au fost fii ai lui Iosif, dintr-o căsătorie încheiată cu moartea soției sale.

Articol scris de Georgian Radu și publicat în nr. 73 al Revistei Dimitrios