În primii ani ai copilăriei eram ușor-admonestat de rudele mai mari pentru că eram prea discret, retras, ori, cum spuneau ei, “prea moale”. Un pic mai mult tupeu mi se cerea, mai multă îndrăzneală. Clasele primare au confirmat diagnosticul inițial. Și acum îmi aduc aminte de ziua în care am plâns teribil deoarece nu fusesem ales șef de detașament, ori șef de grupă. Motivul? “Mihai e prea moale”, așa a sunat verdictul tovarășei; “e premiant, dar e moale”.

Peste ani, aveam să aflu că defectul meu este o slăbiciune doar în viziunea unei societăţi în care ascuțimea coatelor și elasticitatea de a intra pe geam când ești dat afară pe ușă sunt virtuți de prim-rang. În aceeași perioadă am descoperit și viața Sfântului Grigorie Teologul.

Prăznuit pe 25 ianuarie, marele capadocian reprezintă un însemnat ajutor pentru cei mai puțin impetuoși, măcar după standardele vremurilor. După ce a primit numele tatălui său, copilul a fost dăruit lui Dumnezeu, Cel care îl ajuta să se dezvolte armonios și să aibă o putere de înțelegere mult peste nivelul celor de vârsta sa. Nu se implica în jocuri și glume inutile, stând retras și agreând liniștea lecturii. Studiile de la Cezareea Capadociei, Alexandria și Atena au oferit tânărului Grigorie tainele tuturor științelor lumii. Nedespărțit prieten al Sf. Vasile cel Mare, cei doi Dascăli ai Bisericii se odihneau în gândirea de Dumnezeu și citirea cărților sfinte. Necazurile pe care le avea Biserica l-au determinat să accepte să fie preot în Nazians, localitatea natală, ajutându-l pe tatăl său, episcopul Grigorie. Mai mult, tânărul preot avea să fie așezat în curând chiar episcop într-o cetate puțin-importantă, dar atacată de învățăturile ereticilor arieni și apolinariști, Sasima.

Erezia ariană, care pusese stăpânire pe o bună parte din Imperiul bizantin, rugămintea prietenului său, Vasile, și dorința poporului, au făcut ca discretul și sensibilul Grigorie să fie înălțat în cel mai important tron de ierarh: Arhiepiscop al Constantinopolului, capitala, Noua Romă, echivalentul a ceea ce este astăzi Patriarhul Ecumenic.

Curios pentru unii, Sfântul Grigorie, cu toată inteligența sa luminată de Sus, a ținut la piept un trădător, un viclean, pe filosoful Maxim. Nu e curios pentru ceilalți, deoarece, așa cum spunea C.S. Lewis, “a iubi înseamnă a fi vulnerabil”. Și-a dat seama, la un moment dat, că are aproape un om de nimic. Dacă a fost frustrat? Furios? “Nu vă mâniați asupra mea, o! bărbaților, că bine i-am făcut aceluia, nevăzându-i mai înainte răutatea lui; pentru că nu suntem vinovați de aceasta, când nu cunoaștem mai înainte răutatea cuiva. Pentru că lucrul lui Dumnezeu este ca să știe tainele omenești cele dinăuntru. Iar pe lângă aceasta, au nu prin lege ni se poruncește ca să deschidem părintește și cu drag­oste mila noastră, la cel ce vine? Deoarece, zice Domnul: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”.

Fiind în Capitală, ar fi avut ocazia să meargă des la împăratul Teodosie, să-i ceară diverse ajutoare, intervenții. Nu o făcea, aducându-şi aminte de cuvintele lui Solomon: „Rar adu-ți piciorul înăuntru la prietenul tău, ca nu cumva săturându-se de tine, să te urască”.

Prea multa gălăgie din jurul înaltei sale funcții, răutatea celor care doreau acest scaun, l-au făcut să plece. Învins? Dezamăgit? Tulburat?  Absolut deloc! “Să știți, că nu caut nici bogății, nici scaun înalt și cinste și nici că doresc a mă numi pa­triarh al Constantinopolului; iată, fără de mâhnire, voi ieși din episco­pie; iar voi sfătuiți-vă și faceți cele plăcute vouă; mie de mult îmi este plăcută pustia, pentru că cei ce mă lipsesc de scaun, nu mă lipsesc de Dumnezeu”.

Pentru toți cei care se învinovățesc că nu sunt concurențiali, că nu au 5000 de euro pe lună, că nu vizitează săptămânal Monte Carlo, New York sau vreo destinație exotică, pentru cei care îi privesc pe alții cum se descurcă fără să poată apela la aceleași compromisuri, închei acest articol cu un fragment din Acatistul Sf. Grigorie Teologul : Bucură-te, că tuturor te-ai făcut ascultător, ca pe toate să le dobândeşti (Icos 12).

 Și încă ceva. Nu mai știm pe detractorii, pe cei care l-au urât sau denigrat pe Sfântul Grigorie. Ei nu mai sunt nimic. Grigorie, cel discret, cel delicat, cel îngăduitor cu oamenii și exigent cu învățătura ortodoxă, cel lipsit de tupeu și ambiții lumești, în schimb, este cinstit în întreaga lume ca Teologul, Cuvântătorul de Dumnezeu.

P.S.:Vă recomand cu multă căldură cartea Vulturul rănit, autor Stylianos Papadopoulos, pe care o veți găsi la pangar.

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru nr. 67 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Prăznuit pe 28 ianuarie, Sfântul Efrem Sirul este cunoscut în întreaga lume ortodoxă pentru rugăciunea care îi poartă numele, o îmbinare dumnezeiască de profunzime şi simplitate, pe care o rostim cu toţii, însoţindu-o cu metanii, în perioada Postului Mare.

Supranumit „Harpa Duhului”, Sfântul Efrem s-a născut în jurul anului 306 la Nisibe, în Mesopotamia. A fost hirotonit diacon de către episcopul Iacob din Nisibe şi i s-a încredinţat conducerea noii şcoli siriace din Edesa.

În scopul instruirii catehumenilor, a început să scrie comentarii la Sfânta Scriptură şi să compună imne. Este primul imnograf creştin care a folosit poezia drept vehicul de răspândire a teologiei ortodoxe. Limbajul simbolic reprezenta pentru Părinţii sirieni principalul mod de exprimare în dialogul cu Dumnezeu. La origine, lirismul sirian a fost influenţat foarte mult de vechea poezie evreiască de factură biblică. Versurile imitau structura metrică întâlnită la anumiţi psalmi.

Sfântul Efrem Sirul a scris peste 80 de imne în cinstea Maicii Domnului, peste 27 de imne închinate Naşterii Domnului, 13 imne închinate Botezului Domnului; a scris de asemenea imne închinate Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, peste 50 de imne despre Biserică şi peste 50 împotriva ereziilor, afirmând dreapta credinţă a Bisericii.

Potrivit Sfântului Efrem, Dumnezeu a creat şi a pus simbolurile Sale în creaţie cu dorinţa ca acestea să fie cunoscute şi înţelese de către oameni. Dumnezeu Şi-a lăsat înscris în creaţie şi în Scriptură, prin simbol, mesajul Său de iubire pentru om, chiar şi în starea căzută în care acesta a ajuns. Dumnezeul Sfântului Efrem este nu numai artizanul creaţiei Sale, ci şi Poetul şi Artistul ei desavârsit, iar descrierea simbolurilor Sale nu este accesibilă decât artistului ajuns în stare doxologică:

„Doamne, deşi simbolurile Tale sunt pretutindeni,
Tu eşti ascuns pretutindeni.
Deşi simbolul Tău e în înalt,
înălţimea nu simte că eşti;
deşi simbolul Tău e în adânc,
adâncul nu înţelege cine eşti;
deşi simbolul Tău e în mare,
Tu nu eşti ascuns în mare;
deşi simbolul Tău e pe uscat,
el nu-şi dă seama că eşti acolo.
Binecuvântat este Cel Ascuns
atunci când El străluceşte!“ (Imne despre credinţă, 4,9)

Tehnica aşa-numitelor imne ale Sfântului Efrem, este astfel prezentată de către principalul traducător al poemelor sale în limba română, diaconul Ioan I. Ică jr: “Madrashe-le – echivalentul sirian al ebraicului midrashim, învăţături – erau deci învăţături sau predici în versuri şi strofe cu valori variabile, cântate de cor sau de un solist după melodii indicate de manuscrise în fruntea lor şi care fixau în acelaşi timp o structură prozodică precisă. După executarea fiecărei strofe, comunitatea intervenea cu un refren.” Acest stil avea să fie temelia pe care melozii Imperiului Bizantin au clădit cântarea bisericească.

Frumuseţea operei poetice a Sfântului Efrem Sirul este sugerată chiar de troparul acestuia: “Harul ce izvorăşte din gura ta, cuvioase, a umplut de apele vieţii Biserica şi lumii a izbucnit râuri de cucernicie, revărsând asupra noastră apa pocăinţei”. Dar pănă să o descoperiţi singuri, vă invit la un moment de reflexie:

„Căci El Dumnezeu este Cel Bun,
Care ne-ar fi putut sili să-I fim pe plac,
fără nici o osteneală pentru El; dar în loc de aceasta
El S-a trudit prin toate mijloacele
ca noi să lucrăm după bună plăcerea Lui
din voinţa noastră liberă,
ca noi să ne putem zugrăvi frumuseţea
în culorile strânse de voia noastră liberă
în vreme ce dacă El ne-ar fi împodobit, ne-am fi asemănat
cu un portret pe care altcineva l-ar fi zugrăvit,
împodobindu-l cu propriile lui culori.“ (Imne despre credinţă, 31, 5)

Articol scris de Filip Scarlat si apărut in Nr. 67 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: crestinortodox.ro

Triodul este una dintre cele mai frumoase perioade liturgice a anului bisericesc prin farmecul ei, prin specificul de penitenţă, de pregătire prin post, rugăciune, smerenie pentru marea sărbătoare a creştinătăţii, Sărbătoarea Pascală.

Etimologic, cuvântul provine din grecescul triodion, care se traduce prin “trei ode”. Practic, în viaţa liturgică, Triodul are două sensuri. Primul semnifică perioada prepascală pentru că Triodul precede perioada Penticostarului (opt saptămâni de la Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului şi pâna în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total zece săptamâni care ne pregatesc şi ne provoacă la o sincera cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos cel răstignit şi înviat. Al doilea sens se referă la faptul că Triodul este şi cartea de cult care cuprinde cântarile, citirile şi regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărţii provine de la numărul odelor (cântarilor) din canoanele utreniei acestei perioade.

Primul semn specific al acestui binecuvântat răstimp de urcuş duhovnicesc ni-l dau cele trei stihiri, care se cântă îmediat după Evanghelia Utreniei: „Uşile pocăinţei…”, „Cără­rile mântuirii…”, şi „La mulţimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinţă şi ne răscolesc inimile. Un al doilea semnal este binecunoscuta şi mult preţuita rugăciune a Sfântului Efrem Sirul : Doamne şi Stăpânul vieţii mele…rostită în Biserică , în comunitate, dar şi acasă în particular. Un al treilea semnal este rânduiala Pavecerniţei celei Mari, în cadrul căreia se dă citire Canonului de Pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul.

Alt semn liturgic specific este faptul că numai în acestă perioadă a Triodului se oficiază în sfintele biserici toate celei trei Sfinte Liturghii: a Sf. Ioan Gură de Aur, a Sf. Vasile cel Mare şi a Sf. Grigorie Dialogul ( a Darurilor mai Înainte Sfinţite).

„Să nu ne rugăm ca fariseul, fra­ţilor, ca tot cel ce se înalţă pe sine, se va smeri. Ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vameşul strigând: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii !” (cuvânt din Utrenia Vameşului şi a Fariseului).

Articol scris de Pr. Marius Curelea pentru nr. 67 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: Ziarullumina.ro